Poem de Marin IFRIM

Suntem veșnici și nu suntem deloc

                                                        Irinei

Să dăm timpul înapoi. O treabă imposibilă. Am învia morții. Ne-am pipăi
Părinții unici. Acolo, în trecut, nu poate fi decât Cel de Sus. Și morții noștri.
Dăm doar ceasul în urmă. În timpul în care tu, iubirea mea, nu erai decât
O închipuire. Ce simplu e să te joci cu timpul, cu ceva care nu există decât
În realitatea noastră îngustă. Suntem veșnici și nu suntem deloc, un fel de
Oximoron accidentat de secunde grăbite. Toți vrem să iubim. Toți vrem să
Fim iubiți. Dumnezeu nu dă nimic pe cartelă sau cu împrumut, are legile
Sale unice, are parlamentul său cu sfinți, apostoli, îngeri. Casa Popoarelor.
Aici e democrația, într-o lume unică. E așa de plăcut să simt că te iubesc
Încât simt trecutul cum vine în prezent, altfel, bine gătit, politicos, de parcă
Și-ar cere scuze pentru viața mea de câine nedresabil. Unde să te pup, ziua
Mea de mâine? Trag de timp. Vreau să umplu cu noi fiecare secundă. Când
O să mor o să fiu mai viu decât acum. Am găsit calea. Doamne, nu-ți cer
Decât două locuri la spectacolul Tău, la Facerea Lumii. Mi-ai adus fericirea.
Lasă-mă să o ascult. E ceva din pianul tău divin. Are clape în ochi, peste
Tot. E muzică. E de la Tine. Vin spre Tine ca și cum aș veni spre mine.
Cu încredere. Știu unde merg. Să-mi fie țărâna în Lună. În cer, carevasăzică.
Și-ți las o rugăminte cosmică: să ai grijă de pisoiul meu Irineu și de
Mama sa Irinuca. Tu le-ai dat viață, la tine e cardul cu timp și după timp.