POEM DE MARIN IFRIM

 
Un rebut astronomic

Nu îmi mai place uniforma de om. De om cu umeri. Mă gândesc și
La cei cu umeri înstelați. Omul e prost croit încă de la căderea din
Rai. Aș zice că Adam a dormit pe propria sa pernă. Ca filozoful Andrei
Pe explicații limboase. Mă uit la viață ca la ceva separat de mine,
Ca la un divorț oarecare. Mă uit cum se uită politicienii la un sul
De hârtie, cum li se face foame pe loc. Fără prea multe explicații.
Viața mea a devenit o poveste. Sunt așa de mort încât pot vorbi de
Dincolo. Sunt în profit, în creștere economică. Și mă uit la iarbă,
Ca-n oglindă. Iriniile ierbii, orice s-ar întâmpla, în timpul morții mele
Voi fi mai viu decât toate împărățiile. L-am văzut pe Cel de Sus,
L-am văzut și pe cel rău, m-am văzut și pe mine. Dincolo și dincoace
Totul e la fel. Trecut în tabelul lui Mendeleev. Pe litere și pe cifre.
Ultima țigară, ultima dorință, ultima vorbă ar fi cam așa: fă-mi măcar
Un înger șchiop de o aripă, un rebut astronomic, fă-mă să înțeleg
De ce, după eternități și de la capăt, port uniforma omului. Doamne,
Nu sunt filozof, iartă-mă, încerc doar să-ți spun că și acum mă simt
Într-o uniformă de om, ponosită, cu umeri, cu cerul spart…