Poem de Marin IFRIM

Viața e ca o secundă. Mama ei de viață !

Pisoiului meu Irineu, care doarme, ca un domnitor,
în vârful pălăriei mele de boier falit.

Îmi zice poetul Dumitru Ion Dincă, tot văitându-ne unul celuilalt
Despre bătrânețe: ”Marine, nevastă-mea m-a lămurit spunându-mi
”Ce tot ne mai văităm, avem câte 70 de ani. Încearcă să numeri
Până la 70 ca să vezi ce mult e, obosești numărând”. Am rămas
Interzis, așa ceva nu auzi în fiecare zi. Doamna Florica e filozof
Pe bune, deși toată viața sa profesională s-a ocupat de (bio)chimie.
M-a pus pe gânduri. Am încercat să-i ”cântăresc” vorbele. Sunt greu
De măsurat, sunt rupte din suflet. Și atunci, i-am zis prietenului meu
Că, totuși, cumva, dacă e vorba de 70 de ani, ar trebuie să despicăm
Fiecare an în parte, fiecare zi, fiecare oră, fiecare minut și secundă.
Aici e miezul problemei. Anii sunt nesemificativi, timpul trăit
Mărunt e altceva. Viața e ca o secundă izvorâtă de undeva din
Înălțimile Domnului, un firicel de lacrimă, care, ca și în natură,
Se transformă în fluviu. E viața care aduce copii, viața care uneori
E un extaz, alteori o umbră înghețată. Nu mă împac deloc cu spusele
Doamnei deși văd și simt că are dreptate. Trecutul meu e mult mai
Lung decât vârsta biologică. Am trăit vreo trei sute de ani dacă
Țin cont prin câte am trecut. Pentru mine, cifra terestră are mai multe
Zerouri decât îmi pot închipui eternitatea. Viața mea e un cont bancar
Bine cifrat în mintea mea simplă, de muritor secundă după secundă.
Mai am mult până departe, la 70 de ani, și tot mă gândesc la fiecare
Secundă în parte. Nu vreau să ratez nicio bucurie, nicio tristețe.
Mama ei de viață, cum spune cu năduf câte un trăitor (ne)fericit…
Mă bucur până și de tandrețea tânărului meu pisoi Irineu, luat de
Pe stradă de o femeie cu suflet și dat mie drept torcător de stres!