Duel

Cât am blestemat această lume,
Cât de multe lucruri am iubit.
Te-am uitat, sau tu n-aveai nici nume?
Cum dispari atâta de subit?

Toți pe-aici iubesc o dată-n viață,
Și pe urmă caută la fel…
Eu de ce să port vreo speranță?
Dragostea nu-i oare un duel?

Când din ger se înălța-se luna,
Și scrâșnea zăpada sub papuci,
Cum știam că ești pe totdeauna,
Mai știam că tragi și-o să te duci.

Cineva oricum suportă rana,
Cineva-i rănit doar că a tras.
Când scriam Poeme pentru Anna,
Câte gloanțe-am strâns de bun-rămas…

Cineva mai moare câte-odată –
În duel vom exista mereu.
Lumea-mi gemen-n suflet tristă, blestemată –
Când am tras în tine, am murit și eu.

Ține minte totuși – fiecare vine
În duel cu alții, să găsească pace,
De aceea unii se iubesc și-i bine,
De aceea alții doar se vor preface.