Gândeai tu că ai să bucuri al meu suflet sfâșiat
Cu un gând al libertății, să te las să zbor înalt?
Un banchet al comediei, tragică mi-a fost menirea
Să fiu eu întruchiparea muzei tale efemere.

Constelație de gânduri, momeala ce-ți păzea titlul;
Nu m-ai vrut fiindcă-ți sunt dragă. Nu ai vrut decât să suferi!
Durerea ți-era o mască, inventezi ce simți, eu nu.
Frigul rece al durerii mă-ncălzea de spaimă. Crunt.

Voiam a-ți fi ideală, tu-mi cereai să mă ascund.
Să fiu splendida iubită, spaima mea de muritor
Să rămân nefericită pentru omul din decor.

”Sacrificiul crunt al vieții: Un poet și-o biată fată
Cea ce nu-nțelege viața, iar el unul dintre genii,
Năzuise către Lună, care moare și se stinge
Iar ea, cea neștiutoare, nu dorește și-l respinge.”

Vers cu vers, ai smuls de-a pururi, jalnica-mi inimă rece,
Și-ai întins-o pe hârtie, ai târât-o prin reviste;
Un ținut de patimi aspre și copilăroase rugi
Au trădat o rugăminte, o sonată din minciuni.

Astfel mi-ai suflat cu râvnă dorința ta să dispari
Într-o nouă expediție, printre zâne și coșari.
Jalnicul poet al vieții sugrumase jurăminte
Spuse în decor feeric, sub vechile casei plinte.

N-am iertat tot ce-i greșit, ce pălește strălucirea
clipelor ce le-am iubit. N-am vrut să le-ngrop acum.
Să le mai trăiesc, aș vrea, altele de-ar mai veni
Să le-ngrop în sanctuarul celora ce au murit.

Să vânezi minciuni și vise, să dărâmi ce am zidit,
Să mă chemi în chip de vrajă.
zeii toți mi-ai prigonit!

Nu mi-ai cerut să-ți dau drumul, singur te-ai eliberat
de păcatul reveriei, de visul pictat în praf
care-mi datora iertarea de care tu te-ai cruțat.

Noiembrie 2021