Gruparea literară clujeană după 1989

În perioada regimului comunist, între anii 1945 – 1989, poezia română a cunoscut numeroase avataruri literare, supuse idiosincraziilor propagandiste și teziste ale P.C.R. Cu toată cenzura impusă și a tematicii ideologice, poeții români au reușit să creeze o poezie autentică sincronizată valorilor modernismului și literaturii universale.

Între anii 1945 – 1960, realismul socialist a impus tematica principală ideologică a partidului comunist, dar după 1960 poezia română redevine la valorile lirice ale modernismului și la conexiunea cu marea lirică universală. Pendulând între modernism și neomodernism se naște o pleiadă lirică de excepție, poeți recunoscuți pe plan național și european: Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ioan Alexandru, Adrian Păunescu, Constanța Buzea, Ana Blandiana sau Mircea Dinescu. Recuperarea lirismului a fost o constanță și coordonată a acestei generații poetice române, iar odată cu anul 1980 se apare la București, în jurul ”Cenaclului de Luni”, coordonat de Nicolae Manolescu, o pleiadă poetică intrată în istoria literaturii române cu numele „Generația ’80”. Cenaclul a fost înființat în anul 1977 și desființat în 1983 de secretariatul P.C.R. al Universității București, care îl considera subversiv. Volumele colective emblematice ale grupului au fost antologiiile de poezie „Aer cu diamante” de Mircea Cărtărescu, Traian T. Coșovei, Florin Iaru și Ion Stratan, publicată în 1982 și „Cinci”, cu Bogdan Ghiu, Ion Bogdan Lefter, Mariana Marin, Romulus Bucur și Alexandru Mușina, apărută în 1983. Această generație poetică s-a reîntors la un limbaj epic, la o formă de exprimare similară prozei, renunțând la metaforă și lirism, ca formă de expresie poetică. Pentru poeții foarte tineri din preajma anului 1989, renunțarea la expresia lirică și la metaforă, a „Generației ’80”, a dus la un blocaj al formei limbajului de transmitere a substanței și esenței poetice.

Revoluția din decembrie 1989 a adus o descătușare a expresiei poetice, după o epocă de cenzură oficială a regimului comunist sau de auto-cenzură, de teama securității comuniste. În municipiul Cluj-Napoca, capitala culturală și spirituală a Transilvaniei, la începutul anilor 1990, în ciuda haosului social-politic și a crizei economice, un lucru înflorea în germenii unei libertăți asumate și independente: literatura. Atunci orașul dorea o eliberare de consumatorul masificat de evenimente culturale ale regimului totalitar. Acest centru universitar își regăsea valențe de producător major de creații și opere culturale, care au identificat Clujul pe harta istoriei literaturii române post-decembriste (1989). Tinerii poeți care au început să se afirme chiar din zilele revoluției din decembrie 1989 au achiesat cu entuziasm la noile oportunități sociale și literare de exprimare liberă. Depășirea unei repetiții prozaice și îngustarea expresiei poetice în manifestările prozei, specifică „Generației ’80”, a devenit o paradigmă a poeților români de după 1990, majoritatea fiind studenți la diverse facultăți ale Universității „Babeș-Bolyai”, cea mai importantă din Transilvania și din România. În anul 1991 funcționau la Cluj-Napoca, oraș multicultural, două grupări literare de referință.
„Cenaclul Echinox” care a fost construit în jurul cunoscutei reviste literare „Echinox”, înființată în perioada de liberalizare a comunismului, toamna anului 1968. Poeții de la revista „Echinox” continuau o tradiție modernistă, cu un lirism discret, fără să încerce să depășească paradigma acestui curent literar și fără să experimenteze forme de expresie excepționale și radicale. Aceștia continuau sincronismul liric modernist prin poeți ardeleni ca Adrian Popescu, Dinu Flămând, Ion Mircea, Ion Mureșan sau Ion Cristofor.

O altă grupare poetică s-a născut pornind de la fostul cenaclu al publicației „Napoca Universitară”, de dinainte de 1989, care s-a coagulat apoi sub o nouă formă și denumire, în jurul „Cenaclului Zalmoxis”, înființat de un grup de studenți entuziaști, la Casa de Cultură a Studenților, care doreau să destructureze limbajul poetic comun și să restaureze o nouă expresie poetică, cât mai inedită și șocantă, care să trezească cititorul din letargia limbajului liric modernist, deja clasicizat.

Genul liric și creația poetică clujeană reprezenta un adevărat „Koine” al limbajului literar românesc din acei ani. „Anul ’93” nu a fost pentru poeții clujeni un titlu de roman celebru, scris de Victor Hugo, ci un timp de referință, o „cronică” a afirmării lirismului în mod plenar în urbea de la poalele Feleacului, anul în care au debutat poeții reprezentativi din tânăra generație post-decembristă. Efervescența lirică la începutul anilor 1990 a atins cote sublime în Cluj-Napoca, care a devenit un adevărat incubator de opere literare originale și inedite în peisajul României post-moderne. Un grup de tineri poeți rebeli față de tradiția literară au început să se afirme în revistele literare ale epocii și să-și șlefuiască talentul în celebrele cenacluri locale: „Zalmoxis”, „Ditamai Poezia” sau „Echinox”, ca o reacție negativă la ”proza lirică” a ”Generației `80”.

Eram student la Istorie când a apărut, în anul 1991, un articol critic și programatic din revista „Tribuna”, semnat de poetul Ion Mureșan și intitulat „Lupii tineri din poezia românească”, în care se făcea un elogiu pertinent al noii generații fulminante de poeți avangardiști ai Clujului post-decembrist: Adrian Suciu, Horia Muntenus, Ioan Buteanu, Ionuț Țene sau Adrian Bumb. Această generație lirică post-decembristă se șlefuia sub bagheta unor maeștri străluciți ca Teohar Mihadaș, Mircea Muthu, Petru Poantă, Constantin Zărnescu sau Ion Cristofor. Se reînnoda legătura literară, printr-o ecuație simbolică „transcendentală”, dintre perioada interbelică, maturitatea liricii optzeciste și neoavangarda post-decembristă. Se aduceau în peisajul liric teme noi, îndrăznețe și combustii interne inedite, care aruncau în aer o gramatică fosilizată de limbajul de lemn „comunizant”, în plus, se propunea o „îndrăzneală” a metaforei nemaicunoscută până atunci, ce amintea de „Cabaretul Voltaire” din 1917 al lui Tristan Tzara.

La cafenelele literare din oraș, „Croco”, „Arizona”, „Ema” sau la Casa de Cultură a Studenților se scria poezie pe șervețele, pagina de gardă a cărților cumpărate din anticariate, pe bilețele de dragoste sau pur și simplu pe tichete de bibliotecă (B.C.U.).

În anul 1993 au debutat în volum o pleiadă de poeți clujeni, care au intrat în dicționarul de istorie literară a Clujului. Semnalul l-a dat Horia Muntenus, cu placheta „Ioan”, o sinergie între precepte preluate din creștinismul cultural și neo-modernism. A venit, apoi, poetul Adrian Bumb cu volumul „Neopoesia”, lansat la Librăria Universității din oraș, în prezentarea lui Ion Mureșan, o încercare de a rupe poezia de tradiția optzecistă, considerată prea prozaică. Tot la aceeași librărie, personal am lansat volumul de versuri avangardiste „Bal ca-n iad”, (Ed. Zalmoxis), prezentat de Teohar Mihadaș, Constantin Zărnescu, Adrian Bumb și Horia Muntenus, ce încerca să spargă toate canoanele literare ale epocii. Viitorul profesor de la Filosofie Alexander Baumgarten a debutat în același an cu placheta de versuri „Ied”, promovată de poetul Adrian Bumb. Criticul de film, de mai târziu, I.P. Azap a debutat editorial tot atunci, cu volumul de versuri „Autoportret cu mască”, care a și fost premiat de Uniunea Scriitorilor. Poetului Dumitru Cerna îi apărea volumul de debut „Cireșe amare”, iar Adrian Suciu își publica fulminant volumul „E toamnă printre femei și în lume” (Ed. Echinox), cu o prefață de profesorul universitar Mircea Muthu. Tot în acel an publicau sau debutau în revistele literare Flavia Teoc, Sorin Grecu, Alexandru Hălmăgeanu, Daniel Moșoiu sau Victor Țarină.

Istoria acelei epoci nu a fost scrisă exhaustiv. Criticul literar Petru Poantă a relatat comprehensiv despre ”Generația ‘93” în „Dicționarul cu Poeți”, iar opera acestor poeți a fost prinsă în lucrările de licență, masterat și doctorat al absolvenților de Filologie. Clujul liric al anilor ‘90 a devenit un model de urmat de tinerii poeți români din Transilvania.
Avangarda poetică postdecembristă a avut două valenţe metaforice axiologice contrare. „Fracturismul” poetic, care rupea versul de tradiţia poetică modernă, urmând un optzecism radical şi în esenţă anti-liric, era o manifestare a prozei în versuri, fără metaforă şi fior poetic, o înşiruire de cuvinte în stil DADA, cu ruperea oricărei înţelegeri şi combustii interne a metaforei perenizate, izvorâte din sufletul universal al emoției, care este de fapt poezia. Tot din avangarda anilor ’20, reprezentată de Tristan Tzara, Dimitrie Stelaru, Geo Bogza, Geo Dumitrescu sau Marcel Iancu, se revendică şi orientarea poetică „milenaristă” de după 1989 din Transilvania. Spre deosebire de fracturişti și „optzeciști”, a răsărit o generație lirică nouă, născută din combinația dintre epic și liric, dintre tradiție și înnoire radicală: poeţii „milenarişti” din jurul Grupării „Zalmoxis”, care au luat limbajul poetic avangardist şi i-au dat conţinut prin asumarea lirismului tragic al poeţilor interbelici, redescoperiţi după 1990 – Lucian Blaga, Vasile Militaru, Nichifor Crainic, Teohar Mihadaș sau Dimitrie Stelaru. Poeţii clujeni din noua generație de după 1989 s-au autodenumit și „milenarişti”, cuvânt cu o semantică dublă: apropierea tensionată a anului 2000, ca imitație a celebrului „Anno Domini 1000”, dar și promisiunea tensionată a renașterii printr-un nou început așteptat al unei cifre rotunde. Poeții, care îşi trăiau viaţa în anii ‘90 în boema tensionată a cenaclurilor clujene şi în zbuciumul zgomotos al istoriei, în aşteptarea anului 2000, ca trubadurii medievali, nu au refuzat lirismul şi metafora ca expresie poetică sau metafizică. Tehnica „cuvântului tăiat”, ca o expresie a simbiozei polivalente a versului, era încărcată de fiorul metaforic al modelelor şi trăirilor unei credințe în puterea adevărului și frumosului. Poeţii „milenarişti” post-decembriști au devenit nişte mărturisitori ai credinţei emoției lirice prin vers. Au fost cuprinși de o fervoare lirică aproape religioasă. În cenaclurile avangardiste şi în manifeste zgomotoase, poeţii milenarişti post-decembriști clujeni propuneau o viziune poetică atipică: ancestrală şi tensionată a căutării originilor şi doreau a da noi sensuri necunoscute versului. Poeții clujeni de după 1989 s-au făcut iubiţi sau urâţi pentru crezurile lor lirice expuse într-o manieră radicală, între sensul primordialităţii și noutatea absolutizantă a formei.
Abia recent, în anul 2020, la Editura Casa Cărţii de Ştiinţă s-a cristalizat critic, într-o carte, prima istorie a poeziei postdecembriste din Cluj-Napoca. Este vorba de studiul „Poeţi clujeni postdecembrişti”, scris de redutabilul critic literar Adrian Ţion. Lucrarea este o radiografie complexă a fenomenului liric de după revoluţia din decembrie 1989 în România. Întocmită cu acribie şi atenţie la detalii şi semnificaţii, compusă într-un stil penetrant şi preţios, cartea lui Adrian Ţion surprinde fenomenul liric postdecembrist clujean mai puţin cunoscut marelui public de poezie. Este o „altfel” de istorie literară „călinesciană” (George Călinescu) pentru poeţii români din Transilvania. Autorul s-a concentrat pe grupul literar de la „Cenaclul Zalmoxis”, înfiinţat la Casa de Cultură a Studenţilor în 1991, şi al poeţilor care au gravitat în jurul acestei sinergii lirice anvangardiste, cu accente pseudo-rebarbative de limbaj. Gruparea poetică a fost o încercare curajoasă de restaurare a legăturilor cu lirica interbelică şi o revoltă împotriva „poeziei-proză”, promovată de poeţii optzecişti, care construiau un „ermetism” prozaic. Poezia post-decembristă clujeană a retrăit creativ un paradox: pe de o parte, revenea la înnoirile de limbaj ale lui Tristan Tzara, Ilarie Voronca sau Marcel Iancu, pe de altă parte, recupera metafora interbelică transfigurată şi şlefuită în temniţele comuniste. Nu întâmplător poetul deţinut politic Teohar Mihadaş a fost unul dintre mentorii „Grupării Zalmoxis”.

Adrian Ţion face suma acestor poeţi într-o manieră eseistică, trecând prin critică, teorie și istorie literară. Este un pas livresc plus valoric la fascinantul „Dicţionar Critic” al lui Petru Poantă, care a cuprins poeţii postdecembrişti clujeni. E, de fapt, prima carte de critică, teorie şi istorie literară care aşază poeţii clujeni postdecembrişti în panteonul liric naţional şi în ierarhia valorilor culturale. Adrian Ţion ne explică cu acribie argumentul isagogiei literare regionale: „La 30 de ani de la Revoluția Română (acest proiect a început în toamna anului 2019), prezentul volum ilustrează succint creațiile literare ale celor 30 de poeți clujeni afirmați în jurul grupului «Zalmoxis» sau în afara lui, subliniind contribuția fiecăruia la înnoirile limbajului și ieșirea din tiparele tabuizante ale epocii anterioare. Punctul de interes al acestui demers critic se coagulează în jurul dorinţei de a înregistra în istoria literară a Clujului postdecembrist fenomenul poetic pornit din jurul cenaclului «Zalmoxis» şi al membrilor lui. «Gruparea Zalmoxis» a funcţionat ca un fel de frăţie a scrisului, angajament respectat de participanţi, luaţi de valul înflăcărării confraterne. Unii dintre ei au evoluat spre poezie adevărată, alţii au rămas doar cenaclişti zeloşi, după cum se întâmplă. Câţiva au decedat între timp, dar important este pentru istoria literară să rămână întipărită în timp impresia acestei coeziuni entuziaste. Unii au activat, e drept, şi în cadrul «Echinox»-ului de la Filologie, în efemerul «Amanet» sau în alte cenacluri, marcând rezultate remarcabile, aşa încât nu puteau fi ocoliţi. Cu toţii au performat în anii desprinderii de comunism şi e important să se ştie că în acel timp euforic şi bezmetic s-au consumat nişte energii creatoare întrutotul remarcabile în promovarea înnoirii lirismului”.
În prefaţa cărţii, istoricul literar Mircea Popa surprinde şi clasifică generaţia „nouă” poetică clujeană în registrul ierarhic şi valoric al literaturii române. „Este astfel firesc ca în urma evenimentelor din decembrie 1989, percepute ca o «revoluție», să socotim momentul ca pe un reper și să ne raportăm la el ca la un nou început. În ultimă instanță e vorba de timpul în care se coagulează și se afirmă o nouă generație literară. Și putem vorbi astfel de o așa-zisă generație «nouăzecistă», ieșită la lumină după acest eveniment, odată cu proclamarea noilor valori etice, morale sau chiar politice, care nu mai sunt obligate la constrângeri, la cenzură și autocenzură. Odată cu prăbușirea ideologiei comuniste, prin acțiuni politice categorice, vechile slogane și rigori impuse de ideologia dictaturii au dispărut cu desăvârșire și avem de-a face cu un discurs liric care se respectă doar pe sine, se bizuie doar pe valorile tradiției și se poate afirma sub un nou soare al poeziei, al gândirii și al experienței poetice ieșite de sub obrocul unei dictaturi care controla până și modul de a fi al omului, al culturii, al literaturii. Anul 1990 poate fi socotit ca un an de început pentru un nou val liric, apărut în contextul libertății depline de a se exprima pe sine și lumea la care se raportează. În acest fel, toți debutanții în poezie de după acest an pot alcătui împreună o primă generație a libertății și a expresivității eului poetic.”

Poeţii clujeni au adus „întorsături de metaforă” neașteptate sau termenul „cuvântul tăiat”, într-o încercare uşor disperantă pentru adversarii lirismului. Instrumentul de critică şi istorie literară pe care îl oferă publicului Adrian Ţion este salutar şi salvator pentru o perioadă istorică care a eludat şi ignorat valoarea generaţiei lirice postdecembriste. Despre această generație au mai apărut volumele „Antologia poeților postdecembriști” (1996) și „Poezia noastră cea de toate zilele” (2004) de Ionuț Țene, „Dicționar de poeți – Clujul contemporan” (1998) al lui Petru Poantă, „Tonomat de vise. Liceeni poeți” (2002) și „Clujul literar. Dicționar ilustrat (1900-2005)” ale Irinei Petraș și „Anul ’93. O privire asupra fenomenului poetic clujean după 1989 până în 2000” – Studiul „Poeți clujeni postdecembriști” – a contribuit la lărgirea perspectivei analitice și a percepției fenomenului liric clujean.

Ce aducea nou generația post-decembristă din Ardeal după 1989 – o combinație a substanței lirice: emoția, cu forma radicală a rațiunii: limbajul. Apar noțiuni noi în lirica românească: „cuvântul tăiat”, „versul inversat”, ”versul fracturat”, „descarcerarea cuvântului” (de sensul inițial), toate într-o „gramatică proprie”, alături de un cuvânt polisemantic și o sintaxă care avea legătură doar cu o nouă realitate propusă de poeții post-decembriști din Transilvania, cum afirma criticul literar Petru Poantă în „Dicționarul de poeți” (Ed. Culturală Forum, 1998). Poezia noii generații era asumată, ca o formă de exprimare extremă a emoției lirice, paradoxală, printr-un limbaj polisemantic, având un mesaj propriu, între tainic și indescifrabil. Cuvântul poetic deținea secretul unei expresivități vituperante. Poeții clujeni au abordat, cu un curaj necunoscut până atunci, siluirea sintaxei și percepției lirice, pentru a turna noi forme de expresie a emoției lirice. Titlurile cărților mele de debut pot explica spiritul polisemantic al epocii: „Bal ca-n iad” (Ed. Zalmoxis, 1993) și „Roși de lună” (Ed. Mesagerul, 1997). „Bal ca-n iad” este în același timp „bal în iad”, dar și numele unui joc sportiv regional, „balcaniadă”, tocmai în timpul sângerosului război din fosta Iugoslavie.
Generația poetică de la Cluj-Napoca a fost o renaștere într-o manieră post-modernă a poeziei române, un inter-textualism renăscut într-o abordare a formelor lingvistice foarte îndrăznețe.

Ionuț Țene
(Va urma)
Conferință susținută la Universitatea din Madrid (Spania) – octombrie 2022