Antonia Bodea
Un exponat de preț pe un piedestal de catifea

Volumul de „Poezii alese” (Selected Poems) al scriitoarei Titina Nica Țene, apărut la ed. Napoca Star, 2024, întâmpină o frumoasă vârstă de viată și realizări a autoarei, o distinsă, talentată și deschisă spre semeni, doamnă.

Orizontul inspirației d-sale îi trădează sensibilitatea anume, marcat încă de primele percepții ale vârstei fragede a copilăriei și îmbogățit pe parcurs de coordonatele propriei experiențe de viață.
În povestirile în proză, într-o tandră aplecare spre cei cu care a traversat anii inițierii, mai întâi în coordonatele propriului destin, iar apoi, pe parcurs, spre cei în anturajul cărora au purtat-o pașii destinului, realizează fleșuri, din scene de viață, imagini dragi impregnate de oameni și locuri. Aceste icoane sufletești o urmăresc de asemenea în trăiri lirice de o tulburătoare nostalgie cizelate în tonurile unei versificări de un romantism discret, prin armonia clasicității prozodice.
Ceea ce o inspiră pe poetă se dovedește a fi acea „mirare”, a sufletului fraged în fața miracolului naturii și vieții. Cu prospețimea și receptivitatea ochiului pur, deschis spre spectacolul cosmic, poeta care și-a păstrat nealterată inocenta sete de înțelegere a misterului existențial, se apleacă asupra lucrurilor, le descoperă, le întreabă, le numește intuindu-le suflul, rostul și măreția lor în ordinea lumii.

Regăsim în această ipostază emoția estetică mărturisită de o seamă de mari scriitori precum Ion Creangă în „Amintiri din copilărie”, atunci când își descoperă apartenența în esența cosmicității: „eram vesel ca vremea cea bună și sturlubatic și copilăros, ca vântul în tulburarea sa… și toate-mi mergeau după plac, de parcă toată lumea era a mea” (I. Creangă, „Amintiri din copilărie”). Această trăire stenică îi conferă și autoarei, pe atunci, la vremea copilăriei, un echilibru, un optimism, o deschidere care-i încântă sufletul, peste toate greutățile și neajunsurile momentului, consemnate, de altfel: „Îmi amintesc, copil fiind/ dormeam pe-un căpătâi de paie,/ mireasma lanului de grâu/ intra la mine în odaie// Și pe un pat de scânduri tare,/ făcut dintr-un butuc de frunze/ pe care așterneam otavă/ și toată noaptea dormeam tun” (Ce să-nțeleg?).
Configurată în cadrele tradiției, a momentului romantismului târziu, poezia excelează prin dispoziția confesivă, susținută de o acuitate a observației, senzațională. Astfel surprinzătoare notații ale mișcărilor din natură, aduc un plus de poezie peisajului. „Când guguștiucul cântă printre blocuri/ mi-aduc aminte cum la mine-n sat/ juca în aer, fagure, căldura/ iar eu mergeam cu tata la arat” (Izvorul din tugă, p. 20). Sau: „Cerul aruncă haina de nori/ merg printre fire de vânt/ și când mă îmbrățișază soarele/ parcă sunt alta decât sunt” (Parcă sunt alta decât sunt, p. 18).

Starea de grație a poetei vibrează la cea mai discretă prezență a spectacolului naturii în care se simte integrată printr-o veritabilă mișcare simbiotică. Astfel, o revenire în spațiile copilăriei este salutată de plante, de flori de pomi fructiferi, cu căldură și grație: „Am trecut tăcută pe sub pomii-n floare/ ce mi-au nins cărarea semn de bun venit/ Ziua-ntreagă, parcă, era o-ntrebare: ai venit acasă suflet rătăcit?”.

În ambianța mișcărilor firii poeta iubește cosmicitatea ritualică, căreia i se alătură prin gesturi ocrotitoare față de vietățile din preajmă, prin calda privire cu care admiră și răsfață câte-o grațioasă și firească prezență. În mișcările naturii poeta descoperă înțelepciunea firii și împărtășește cu uimire „bucuria lucrurilor simple” ca o profundă lecție primită, de o tulburătoare înțelepciune. Poemul „Bucurie” adună în câteva versuri cele mai firești și totuși atât de neglijate adevăruri: a trece nepăsător pe lângă lucruri înseamnă a-ți disprețui tocmai sensibilitatea, intuiția și filonul cosmicității instinctiv: „De-atâta timp plâng sălciile-n ape/ cu crengile sărută val cu val/ și plânsul lor ne este mai aproape/ când rătăcim privirea către mal// Și-atâta trecem de nepăsători/ pe lângă fruntea lor răsfrântă ca-n/ fereastră/ fără să știm că deseori/ în plânsul lor stă bucuria noastră” (p. 37).
Alături de vietăți, în ritmurile naturii omul este urmărit în dimensiunea timpului care-i marchează vârstele, fiecare cu specificul ei. Astfel dacă vârsta copilăriei este resimțită ca o bucurie firească, îmbrățișată cu ochii și sufletul larg deschise spre viață, spre miracolul ei, maturitatea presupune o angajare și inițiere responsabilă ca un real proces simbiotic cu natura într-o perspectivă a devenirii. Acest nou moment smulge copilul din vârsta inocenței, îl plasează în parametrii reali ai vieții cu întreaga ei complexitate. De aceea maturitatea este resimțită ca o înstrăinare, ca o ieșire din ritmul natural ce a măsurat copilăria, cu aura cosmică a spațiului deschis. Încorsetată în cadrele cetăților de piatră, cu vegetația săracă, cu cerul parcă depărtat și cenușiu, poeta trăiește dureros nostalgia copilăriei: „De-atâta singurătate/ a secat apa-n fântână/ cumpăna a-nțepenit/ și se sprijină pe lună” (Așa-i viața). O realitate compensatorie este împlinirea prin familia realizată cu fii și nepoței care-i oferă satisfacția sacrificiului. Alături de nepoți reușește să refacă emoțiile copilăriei, abia acum descifrând farmecul, spontaneitatea și firescul vârstei.
O fire sensibilă, poeta dovedește empatie față de ființe plăpânde precum copiii dar și față de cei aflați la vârsta senectuții. Sunt surprinse figuri răvășite de trecerea anilor, de singurătate și neputință. O adâncă tristețe învăluie chipurile acestor ființe aflate odată în strălucirea vârstei, marcate acum de ani și intemperiile vieții. Mai dureroasă este singurătatea și izolarea la care sunt condamnați de nerecunoștința copiilor care-și trăiesc viața în belșugul asigurat de cei pe care astăzi îi neglijează. Remarcabilă este poezia „Cheia Bătrânei”, unde povestea bătrâneților nefericite este tragic figurată prin imaginea funestă din final a unei mame căreia la bătrânețe i-a rămas doar cheia casei, acum înstrăinată: „Însă, într-o dimineață/ au găsit lângă grădină/ moartă, pe bătrâna mamă,/ tot strângând o cheie-n mână” (Cheia bătrânei, p. 12).

Practic, volumul „POEZII ALESE” – „SELECTED POEMS”, este oglinda lirică a vieții autoarei încadrată în realitatea spațiilor traversate în ritmul Timpului curgător. Viața în ansamblu apare ca o manifestare ritualică, esențială în simplitatea ei, în ambianța casei părintești, în spațiul copilăriei, în rostul obiceiurilor, în aroma respirației la firul ierbii. Emoțiile, pe cât de simple, pe atât de profunde marchează ciclicitatea cu mărcile ei care stârnesc meditații pe marginea întâmplărilor mari. Țâșnind din fibra condiției existențiale viața se vrea trăită precum în poemul: Dansând în noapte…: „Ies pe balcon în noaptea asta clară/ O Lună plină sus pe cer visează/ și-n briza nopții de sfârșit de vară? fără să vreau, picioarele dansează…”. Dar condiția umană se împlinește armonios prin căutarea nevoii de înțelegere a sensului existenței, precum simplu se întreabă poeta surprinzând, precum adesea, situații contradictorii care ne definesc reacțiile precum în poemul: Ce să-nțeleg (p. 35).
Astfel, dacă în copilărie totul emana încântare și stârnea satisfacții, maturitatea cenzurează cu îndoială inadvertențele iar senectutea caută explicații unor paradoxuri care de fapt apar tocmai cauzate de neajunsurile vârstei.
În amintirea somnului profund al copilăriei, deși în condiții precare, poeta asociază cu umor senzațiile incomode percepute acum, la vârsta senectuții somnului chinuit, chiar într-un confort impecabil: „Am acum saltea celebră/ ce-o laudă sportivi de vază/ o pernă cu Aloe Vera/ și toată noaptea rămân trează” (Ce să-nțeleg?, p. 35).
Receptivitatea, rafinamentul observației, toleranța înțeleaptă conduc firul lirismului poetei Titina Nica Țene, amintind toate de fundamentul ontic al proverbialei înțelepciuni și sensibilități ale poporului român, succint exprimate în aforistica zicere: „Românul s-a născut poet”.

Traducerea în engleză a volumului: „Selected poems” de către onorata scriitoare Mariana Zavati Gardner împreună cu familia d-sale, conferă poeziilor o notă distinctă din farmecul simplității filtrat prin eleganța aristocrată a limbii lui Shakespeare. Încadrată în tonalitatea acestei limbi Poezia lui Titina Nica Țene pare un exponat de preț pe un piedestal de catifea.