,,În căutarea firului de iarbă”, vol. de proză, apărut în 2013, la Suceava, Ed. Mușatinii, autor Lăcărmioara ANDREI

PORȚIA DE LIBERTATE
(text din vol.menționat)

Primăvara puse stăpânire pe toată întinderea satului .Era vremea aratului.
Mircea se uita neputincios la plugul care zăcea pe brazdă. Nu apucase să spună nici un cuvânt. Privea când la fiarele lungite pe pământ când la frate-său.
Acesta îşi agăţase ochii de imaginea animalului ce se pierdea sub bătaia vântului.
– Da, spune omule ceva, nu sta cu nădufu-n tine, se răstise Mihai scoţând din buzunarul de la spate un pachet cu ţigări. A fugit !… Lasă-l mânca-l-ar lupii să-l mănânce,că n-a murit mama cailor şi l-om jeli ca pe mort.
Durerea scormonea cu disperare în sufletul său şi scotea afară ce-a mai rămas. Visul de-o viaţă s-a năruit în faţa sa doar în câteva minute.
– Când m-am însurat, începu să vorbească Mircea, fără să ţină cont de fratele său care auzise această istorisire de multe ori, soacră-mea i-a dat fiicei sale ca zestre 2 ha de pământ şi un cal. Unu mare şi frumos. Nu prea mai era aşa un cal în sat. Da eu l-am vândut ca să pot ridica casa în care stau acuma. Şi de atunci nu am avut linişte în casă. Amu, am reuşit să-mi iau altul. Nu-i aşa chipes, da pentru gospodăria noastră-i bun. Şi el m-a lăsat când mi-e lumea mai dragă, mi-a rupt bunătate de ham şi s-a dus în lumea lui.
– Eu ţi-am spus de astă-iarnă când îţi plimbai calul prin curte, că animalul trebuie purtat, pus la ham cu alt cal să se înveţe. Ascultă şi tu de cei mai bătrâni că ei ştiu cum stau lucrurile, zise Mihai, trăgând cu spor din ţigara abia aprinsă.
– Amu, aştepţi să-ţi dau dreptate, să te laud şi să strig cât mă ţine gura ce frate deştept am eu !?Tu şi cu femeia mea vă potriviţi de minune când e vorba de sfaturi. Am noroc că-i dusă la târg la fiică-sa.
– Lasă-l că şi-a luat şi el o porţie de libertate şi s-o-ntoarce după ce-i trece. Încerca să-l încurajeze Mihai pe cel care suferea cumplit pentru această despărţire.
Mircea îşi ridică privirea pierdută, aţipită parcă pe pământul reavăn şi porni singur către sat. Îl lăsase pe Mihai să aibă grijă de căruţă, urmând să se întoarcă cu cineva care să-i aducă lucrurile acasă. Curtea era goală. Într-un colţ zări pana de lanţ întinsă pe pământ asemeni unui şarpe. Se aplecă pentru o clipă şi luă în mână metalul acela rece care mângâiase de atâtea ori gâtul calului. Îl aruncă cu ciudă cât colo şi se îndreptă spre grădină unde clădise astă toamnă un stog cu fân. Fânul îşi pieduse din mirosul ameţitor, iar firele acelea de iarbă aranjate într-o ordine ştiută doar de el, purtau cu resemnare povara vieţii lor. Mircea luă furca de lângă gard şi înfipse colţii în stog ca într-o fiară. Striga, vorbea … Vorbe pe care poate nu le-a rostit în viaţa lui, dar care acum ieşeau fără oprelişte din gura sa.
– Să mănânce vitele şi oile vecinilor, dacă tu n-ai vrut să mănânci! Luaţi, gustaţi şi vă bucuraţi, că eu muncesc degeaba.
Vitele se întorceau de la cireadă. Se apropiase de fânul împrăştiat pe jos. Ele nu aşteptară să fie invitate a doua oară .Suprafaţa cu fân era neîncăpătoare pentru ele. În urma lor o pată maronie capătase contur, se mări şi luă forma unui cal. Era calul lui Mircea.
Mircea se opri pentru o clipă. Aruncă furca … Îl prinse de grumaz şi îl mângâie…
“Un cal” apucă să spună şi căzu în genunchi. Ochii îşi căutau mângâierea în lacrimi. E târziu…Liniştea se oploși cuprinse încet tot sufletul.