Pentru o clipă a călătorit în timp…
Vorbele ei umpleau camera caldă,
Așa de vie era amintirea
În ochii obosiți de anii mulți și grei.
Fusul povestirii torcea un fir cald, viu, prezent.

Nu mai era cu mine.
O ținea de mână.
În voce i se citea regretul
Că ultimei ei vorbe nu i-a aflat pe loc înțelesul.

Voia să spună, dar… am bufnit în râs.
De unde era să știu că mama, că ea-și lua
Rămas bun?
Aș fi cuprins-o cu brațul,
Aș fi cules și
Ultima fărâmă
De-nțeles.

Nu cu mama ei,
Nu cu tatăl ei,
Cu sora ei dragă
Pleca să se-ntâlnească
În locul unde sudori grele
Vărsaseră împreună pe pământ,
Căci viața era grea
După război, maică.
Femei vădane
Țineau de plug.

Ani în șir, au întors brazda,
Surori de mamă, nu și de tată.
Vădană mi-a fost mama
Și pâinea tare amară.

Pleca la ea, în prag, de Crăciun:
„Mă duc, m-așteaptă Leana,
La răscruce, mergem la câmp”.

Și dus-a fost…
Aprinsă lumânarea.