Tema premiilor literare acordate de Uniunea Scriitorilor din România, Liga Scriitorilor, precum și de alte organizații de profil este una delicată și, totodată, structural legată de mecanismele de putere simbolică din câmpul literar românesc. Analiza lor impune o distincție clară între valoarea estetică reală, verificabilă în timp, și recunoașterea instituțională, care este, inevitabil, conjuncturală și subiectivă.

• Premiile literare nu sunt – și nu au fost niciodată – certificate absolute ale valorii. Ele reprezintă, în esență, opinia oficializată a unui grup restrâns, investit temporar cu autoritate simbolică. Juriile sunt formate din oameni concreți, cu gusturi personale, simpatii, antipatii, interese de grup, afilieri ideologice sau generaționiste. În consecință, premiul nu consacră valoarea „literaturii române”, ci validează o opțiune estetică internă unei organizații.
• A spune că o carte premiată „reprezintă literatura română” este o eroare metodologică. Premiul spune doar: această carte a fost apreciată de acest juriu, în acest context, în acest moment. Nimic mai mult.
• În practica românească postbelică și postdecembristă, premiile literare au funcționat adesea după o logică de cerc închis: se premiază membri ai organizației; se reciclează aceleași nume; se recompensează fidelitatea, nu riscul estetic; se evită vocile incomode, independente sau critice față de instituție..
• Astfel, premiile devin instrumente de autolegitimare: organizația se premiază pe sine, prin intermediul unor membri „rotativi”, construind iluzia unui canon intern. Această practică produce un efect de sectarism cultural, în care criteriul valorii este substituit de criteriul apartenenței.
• Afirmația că aceste premii sunt expresia „sectanților” nu este o exagerare polemică, ci o constatare sociologică: orice grup închis tinde să-și absolutizeze propriile criterii și să le confunde cu adevărul estetic universal.
• Premiul literar are un caracter profund subiectiv, dar problema apare atunci când această subiectivitate este prezentată drept obiectivitate. Se creează astfel o mistificare: publicul este indus în eroare; istoria literară este contaminată cu ierarhii artificiale; mediocritatea premiată capătă o aură nemeritată; valoarea autentică, dar neprizată instituțional, este marginalizată.
• Istoria literaturii române demonstrează, fără echivoc, că numeroși scriitori importanți au fost ignorați sau respinși de premiile oficiale, în timp ce autori astăzi minori au fost intens recompensați. Timpul, nu juriul, este adevăratul arbitru.
• În sens bourdieusian, premiile sunt forme de capital simbolic, distribuite strategic. Ele consolidează ierarhii, creează dependențe și produc conformism. Scriitorul premiat devine, adesea, un agent al sistemului, iar scriitorul nealiniat rămâne suspect, indiferent de valoare.
• Această dinamică explică de ce literatura vie, inovatoare, critică sau radicală este rareori premiată: ea amenință stabilitatea rețelelor instituționale.
• Valoarea reală nu se stabilește prin diplome, plachete sau sume simbolice, ci prin: rezistența operei în timp; receptarea critică diversă și contradictorie; capacitatea de a genera interpretări; influența asupra altor scriitori; integrarea organică în istoria literaturii.
• Premiile pot fi indici conjuncturali, dar nu criterii definitive. Literatura română adevărată nu se reduce la listele anuale ale niciunei organizații, fie ea Uniunea Scriitorilor, Liga Scriitorilor sau orice altă structură similară.
• Premiile literare sunt, în fond, opinii instituționalizate, nu sentințe estetice. Ele reflectă gustul, interesele și limitele unor grupuri organizate, nu valoarea integrală a literaturii române. A le absolutiza înseamnă a confunda istoria literară cu birocrația culturală.
• Literatura nu se scrie pentru premii, iar canonul nu se construiește în ședințe de juriu. El se construiește lent, prin lectură, dezbatere critică și judecata necruțătoare a timpului.
• Premiile primite de unii autori sunt o amăgire temporară atât pentru autori și mai ales pentru cititori.Vă mai aduceți aminte de premiile primite de veronica porumbacu, de mihai Beniuc, de maria Banuș, de Em V.Galan, de Lăncrăjan? Toate au fost un fals al valorilor.
• Al.Florin Țene