Dintre imaginile terifiante transmise de televiziuni cu refugiaţii ucraineni  la graniţa română am reţinut una care m-a oripilat. Dar m-a şi înduioşat. O femeie între două vârste, cu un rucsac imens în spate ducea într-o mână un geamantan,  iar  cu cealaltă trăgea după ea  o fetiţă, care la noi ar fi fost în clasa 0. Din ghiozdanul fetiţei cu zulufii blonzi scosese capul o pisicuţă.  Chipul  fetiţei cu pisicuţa m-a urmărit toată noaptea. Mi-am amintit astfel episodul cu Lara.  Într-o dimineaţă văzusem  pe fereastră un om care îşi ducea câinele  într-un   căruţ de copil. Era o imagine insolită şi, curios, în câteva clipe eram pe urmele ciudatului echipaj. Cunoşteam stereotipurile Câinele soldatului, Câinele poliţist, Orbul condus de câine, peiorativul Bubico sau romantica Doamnă cu căţelul. Dar Câinele în căruţ, nu mi-aş fi putut închipui. Pe măsură ce mă apropiam de ţinta mea, am înţeles marea eroare şi m-am ruşinat de gândul meu uşuratic. I-am ajuns din urmă la intrarea în scuarul din faţa Bisericii Manu Cavafu de lângă Piaţa Norilor  şi, timorat  de sentimentul  de culpabilitate, m-am apropiat timid de  conducătorul  atelajului – un domn distins, cu privirea vioaie ce răzbătea din spatele ochelarilor, cu voce caldă şi cu  faţa  iradiind de bunătate şi compasiune. După schimbul de amabilităţi  m-am prezentat şi i-am cerut permisiunea de a-i admira pasagerul. Domnul Alexandru, proaspătul meu interlocutor,  nu a fost deloc deranjat de rugăminte şi mi-a dat acordul într-un mod la fel de original ca şi toată această întâmplare: Nu sunteţi primul care mă acostează pe stradă.   Ne-am aşezat pe o bancă şi am încercat să-l descos într-un mod cât mai delicat. Pentru a-mi justifica anumite întrebări incomode, mi-am  declinat identitatea şi i-am spus că doresc să scriu despre gestul lui de omenie.  I-am câştigat astfel încrederea şi mi-a mărturisit  că  şi el  intenţionează să scrie o carte despre pupila sa.  Şi mi-a mai spus că Lara ( ! ) are şaptesprezece ani şi că suferă de ceva timp  de o boală genetică  ce i-a afectat muşchii şi oasele. Boală rară,  netransmisibilă la om.  A fost cu ea la mai mulţi doctori, dar medicina veterinară românească  s-a dovedit neputincioasă. S-a interesat şi peste hotare, s-ar părea că acolo ar exista ceva şanse. Dormind pe aceeaşi parte pentru că nu se poate mişca, noaptea Lara are dureri şi geme prin somn. Domnul Alexandru se scoală şi o întoarce pe partea cealaltă, după care adorm din nou, şi om, şi câine. Am fost tentat să scriu animal, dar mi s-a părut un cuvânt prea aspru. După un răstimp, simţind în mine un prieten, mi s-a confesat  cu voce sugrumată: Nu o mai duce mult şi mă lasă singur.  Ce puteam să-i spun? Ne-am  ridicat să le fac câteva fotografii. La prima şi la a doua încercare, Lara  a stat cuminte, după care a dat semne de nervozitate, mai precis a început să mişte  capul spre  stânga şi spre  dreapta. Domnul Alexandru a luat-o ca pe un copil în braţe şi a pus-o cu grijă  jos, lângă bancă. Aceasta făcea parte din ritualul plimbării şi aşa am înţeles că Lara nu era nervoasă, ci nerăbdătoare ca stăpânul/prietenul  să o coboare din căruţ. Când a simţit  pământul sub picioarele ei bolnave, căţeluşa  s-a aşezat în  poziţia broaştei ţestoase,  uitându-se  la noi cu o privire tristă. M-am despărţit de noii mei prieteni strângându-i mâna în tăcere domnului Alexandru şi schiţând un semn prietenesc pentru Lara. Acasă m-am aşezat la masa de scris, dar  nu mă puteam concentra. Imaginea Larei se suprapunea cu cea a lupoaicei  mele Mara, care îmi păzise  cu ani în urmă casa de vacanţă. După ce plecam noi, rămasă singură, alerga cât era ziua de mare pe lângă gardul  dinspre  alee şi tresărea la fiecare zgomot de maşină.  Când veneam,  ne recunoştea de departe şi ne  aştepta în colţul din vale al grădinii. Nu avea răbdare să deschid poarta, sărea gardul  şi  mi se arunca  în braţe,  punându-mi labele pe umeri. După ce intram în curte,  aştepta la portieră să coboare nepoţica noastră, tovarăşul ei de joacă. Uneori  Sandrela nu ne însoţea şi  atunci îi citeam dezamăgirea în ochi. Uita însă repede supărarea şi ne prezenta  „spectacolul  bolovanului”,  pe care îl rostogolea frenetic cu picioarele de unde îl lăsase  ultima dată  şi îl depunea  mândră de ispravă la picioarele noastre. La început era un bolovan mare, dar, după cum va observa nepoata, căreia prietenii îi spuneau acum  Sandi,  odată cu trecerea anilor  pietroiul  s-a micşorat. De la o vreme nici Mara nu ne mai  ieşea  în cale şi  ne aştepta cuminte pe covoraşul de la uşa de intrare. Singurătatea o învinsese. Şi  într-o zi  nu ne-a mai aşteptat deloc…Acum mă simţeam  vinovat că o abandonasem  ca pe un câine (stupidă  şi nedreaptă comparaţie! ) şi am reflectat la unul din sensurile noţiunii de prietenie.  Prietenia – rara avis!  După cum aveam să aflu mai târziu, noile mele cunoştinţe  locuiau într-un bloc din apropiere şi când ne întâlneam întâmplător, schimbam  câteva cuvinte. Spre toamnă am trecut pe lângă scuar şi,  prin gardul viu,  l-am zărit  pe domnul  Alexandru. Stătea  îngândurat  pe  bancă. Am intrat  pregătit să-l bine dispun  cu o glumă. Mi-am strunit însă efuziunea pentru că  nu am mai văzut căruţul.  Iar la picioarele lui nu mai era căţeluşa. Şi am înţeles că  Lara l-a lăsat  singur… Timpul s-a scurs implacabil şi aceste  episoade rămăseseră încuiate în trecut. Un eveniment legat de un alt „Prieten al omului”  mi le-a readus însă în memorie. Activitatea scriitoricească şi o prietenă comună, doamna Georgeta Alexandrescu,  îmi creaseră privilegiul de a mă apropia   de scriitoarea Ileana Vulpescu. O vizitam împreună cu soţia-profesoară de limba română şi ea,  ne   felicitam   sau ne întâlneam la Georgeta cu ocazia unor aniversări sau a unor sărbători  creştine. Am ieşit de câteva ori la „Pizza hat”  şi „La plăcinte” şi de fiecare dată distinsa scriitoare ne mulţumea cu umorul  nu mai puţin ilustrului ei soţ, că „am scos-o în favor de lume”. Întâlnirile erau fascinante  şi  ne transportau în lumea vrăjită a literaturii. Sub modestia şi înţelepciunea ei am descoperit flacăra geniului. Când cineva i-a spus că opera ei este genială, ea a ripostat: Da de unde! Un geniu în literatură a fost Călinescu! Poate a avut şi defecte, dar opera lui critică a fost un suflu pentru literatură. E foarte bună, desigur, şi opera literară, dar  el a excelat în critică. Aşa cum luminează soarele,  aşa şi opera lui critică a luminat literatura română. Într-o dimineaţă Georgeta ne-a telefonat şi cu o voce îngrijorată    ne-a rugat să trecem pe la ea. Asupra dragei noastre Ileana, rămasă cu inima împietrită după pierderea familiei  (soţul, fiica, Tatiana Stepa), se abătuse  o altă urgie:  murise bătrânul Tanu, motanul care, de când boala o ţintuise la pat,  îi ţinuse tovărăşie. Ne obişnuiserăm şi noi să-l vedem dormind la picioarele ei şi îl tratam ca pe o vietate cu acces nelimitat la o persoană superioară. Îndurerată, vorbind parcă mai mult pentru ea, Ileana a recunoscut: După pierderea celor mai dragi fiinţe,  ar fi trebuit  să nu-mi mai pese de nimic. Dar numai cu Tanu puteam să vorbesc noaptea despre ele... Ne-am străduit să-i distragem  atenţia de la pierderea   prietenului de neînlocuit, povestindu-i fiecare întâmplări trăite cândva alături de necuvântătoare –prieteni devotaţi ai  omului. Altceva ce am fi putut face?  Rând pe rând  Lara, Mara şi Tanu au dispărut  din decor.  Alexandru şi  Ileana au urcat la  stele. Oare cum le-or fi chemând  pe fetiţa cu zulufii blonzi şi pe mama ei? Dar pe pisicuţă?  Unde or fi acum? Ce soartă le aşteaptă?