PRIN APROAPE, APROAPE

                                Interviu realizat de Elizia și Vasile LEFTER cu domnul Conferențiar   Univ.  Dr. Costică NEAGU

1. Vasile LEFTER: Domnule profesor, v-ați început cariera didactică într-un sat de oieri din Vrancea, ca dascăl de românească. Ce ne puteți spune despre primii ani de învățământ?

Costică NEAGU:  Plecarea mea la școală ,,mai departe”, a fost o adevărată epopee, dacă ținem seama de starea familiei în care m-am născut și de timpul în care am venit pe lume. M-am născut într-o familie de oieri din tată-n fiu, dar părinții mei, născuți în 1909, erau amândoi orfani din Primul Război, o familie în care primii patru copii le-au murit la vârste fragede (3-4 ani), așa cum ne spune Agârbiceanu despre personajul tragic, Fefeleaga. M-am născut pe timpul lipsei celei mari (1946), când după Al Doilea Război, Moldova a fost realmente, pustiită de secetă. Din Negrilești au plecat mai mulți oameni să aducă porumb din Oltenia și nu s-au mai întors niciodată. Plecarea la școală a copiilor de săteni nevoiași era un lux pe care nu și-l puteau permite decât părinții care-și sacrificau viața lor, dar și a celorlalți copii. 

Plecarea mea la școală se datorește D-nei profesoare Ancuța Blăniță din Negrilești, fie-i țărâna ușoară și profesorului Pavel Istode din Chiscani – Brăila, care a fost un an învățător la Negrilești și care l-a convins pe tata să mă dea la Școala Pedagogică de Învățători ,,C. Negri” din Galați, spunându-i că acolo se dau burse… și nu va cheltui foarte mult cu școlarizarea mea.

Primii mei ani de dăscălie s-au desfășurat la Negrilești. Cu toate greutățile de tot felul prin care am trecut, entuziasmul meu a fost permanent, mai ales că am condus o clasă experimentală în Proiectul școlarizarea la 6 ani. 

Atunci am învățat care sunt pilonii pe care se sprijină educația din toate timpurile: școală, familie, comunitate. Dascălii tineri și chiar pensionari care azi mustră familia că nu ,,respectă școala”, ar trebui să se întrebe ce fac ei pentru familie ca să o convingă de utilitatea școlii. Dacă vor să afle ce trebuie făcut, să meargă la Cârligele și să întrebe care-i secretul că școala nu a avut treapta I de liceu, singura din Județ – legătura strânsă dintre școală și familie.  

2. V. L.: Ați pornit în carieră cu entuziasm sau cu oarecare dezamăgire? Faptul că sunteți absolvent de liceu pedagogic a fost un impuls pentru viitoarea profesie?
3. N.: Pe timpul nostru nu era ,,dezamăgire” în sensul de care se vorbește astăzi. Profesorii noștri de la Galați ne spuneau ce ne așteaptă. Cam toți citeam și înțelegeam ,,Apostol” de Cezar Petrescu, făceam practică pedagogică 5 ani, practică continuă una lună, iar discuțiile de la practică erau adevărate dezbateri profesionale. Profesorii noștri (Vasile Silișteanu, Voicu Ion, Maria Bănescu etc) ne atenționau din timp asupra greutăților dăscăliei și asupra calităților unui dascăl: (Pentru ca să fii un bun învățător nu trebuie să fii academician! Dar ce trebuie să fii, domnule profesor? Să spui 2+2=4 de 200 de ori și să nu te enervezi! – Prof. Mircea Iorgulescu) Între noi, fie vorba, lucrurile acestea le știți și Dvs., doar ați fost profesor la un liceu din mediul rural și inspector școlar.
4. L.: De ce ați optat pentru filologie?
5. N.: În privința specialității, primul răspuns este că nu mi-a plăcut matematica! Școala Pedagogică avea profil uman, iar profesorii noștri puneau accent pe aritmetică, unde eram foarte bun, dar nu era de ajuns. Al doilea motiv a fost că îmi plăcea literatura, dar și mediul extrașcolar în care m-am format la Negrilești: poetul Dumitru Pricop, Nicolae Taftă, prof. univ. de limba franceză etc. Și la Galați am avut profesori buni de limba și literatura română, iar rezultatele școlare mă ajutau la media generală pentru bursă. 
6. V. L.: Revoluția v-a redat încrederea în propriile calități pedagogice?  Ați candidat pentru funcția de director al Casei Corpului Didactic și ați fost votat de colegi. A fost un moment de răscruce pentru cariera didactică? Timpul a demonstrat că ați fost omul potrivit la locul potrivit.
7. N.: Fără să fiu fățarnic, nu pot spune că ar exista vreo legătură între revoluție și cariera mea didactică, cu toate că și eu ca toată lumea, am dorit schimbarea. Întotdeauna mi-a plăcut ceea ce am făcut, iar activitățile mele n-au așteptat aprobări și recompense. Mi-a plăcut muzica instrumentală, fără să fiu un virtuos, am vorbit cu regretatul profesor Gheorghe Incze de la Casa Pionierilor din Focșani cu care am înființat o orchestră de chitare și mandoline care a luat de mai multe ori locul I și II, pe țară, la ,,Cântarea României”. Unii din foștii instrumentiști, au orchestre profesioniste cu care își câștigă existența și… ,,au scăpat de Italia”, cum îmi mărturisea un fost elev. Am realizat mai multe spectacole de muzică și poezie pe la școli din județ; am făcut excursii cu cortul în țară (expediții pionierești):  Munții Vrancei, Maramureș; Munții Apuseni, Munții Retezat, Transfăgărășanul etc.

Venirea mea la Casa Corpului Didactic a picat din ,,cer”. Alegerile s-au făcut la o ședință cu directorii la care eu nu eram în sală. A câștigat dl profesor Dumitru Denciu, dar el nu a vrut să vină și atunci a urmat locul doi la rând, adică eu.

Venirea mea la Casa Corpului Didactic a fost o mare provocare, deoarece era pentru prima dată când primeam o funcție administrativă și asta la o instituție ,,dizidentă”, care fusese desființată de comuniști în 1986. Eram pus în situația de a face ceva într-o instituție care nu interesa pe nimeni, mai ales că nu era nimic de furat, iar indemnizația era 150 de lei, jumătate din cât luam eu de la biblioteca școlii. Nu știam de unde și cu ce să începem. Fiecare se uita suspicios la fiecare: ,,reciclare” nu mai voia nimeni, pregătire metodică nu, de restituit cărți la bibliotecă, nu (,,Și eu am drept să pierd o carte”) etc. Am avut noroc de sprijinul Inspectoratului Școlar, de colegele dinaintea ,,epurării” (Eliza Negru, Sofia Mocanu, Apostolescu) care s-au întors la CCD și cu care am început munca de reconstrucție instituțională.       

5. V. L.: Nu  cred că  cineva  poate să scrie despre Simion Mehedinți  fără să vă consulte zecile de scrieri pe care le-ați publicat. Când ați luat prima dată contact cu emblematicul Simion  Mehedinți?
6. N.: Simion Mehedinți a fost cea mai mare provocare a vieții mele. Multă lume mă laudă și-mi spune că am făcut foarte mult pentru Simion Mehedinți. Eu spun că am făcut pentru mine, nu pentru el. Dacă un nebun, în Antichitate, a dat foc Bibliotecii de la Alexandria ca să rămână în istorie, eu spun că voi rămâne în istoria neamului prin restituirea lui Mehedinți culturii române. Din această perspectivă, spun că am fost un norocos: Dumnezeu mi-a dat gândul cel bun; Doamna Simona Mehedinți, nepoata de fiu a savantului, m-a încurajat și mi-a dat voie să public tot ce a rămas de la ,,Tată mare”, fără să pretindă o lețcaie. Alături de Doamna Mona, pomenesc pe Dinu Giurescu, nepot de fiică, distinsul profesor Gheorghiță Geană, Șerban Dragomirescu și mai tinerii colegi vrânceni: Nicolae Damian, Răzvan Săcrieru etc.

,,Întâlnirea” mea cu Mehedinți este legată de activitatea mea didactică. Prin anii 80 ai secolului trecut, pe când eram profesor la Școala Cârligele, mi-am propus să fac un ,,muzeu” al manualelor școlare. Printre ,,vechiturile” colecționate, un copil mi-a adus lucrarea ,,S. Mehedinți – Parabole și învățături din Evanghelie”, manual pentru clasa a II-a secundară. Lectura acelei cărți, a avut un efect absolut miraculos asupra mea. Atunci am simțit pentru prima dată, ,,lucrarea lui Dumnezeu” asupra sufletului. Autorul prezintă o parabolă din Evanghelie, apoi ne dă un adagio – ,,Potrivire la vieața școlarilor”. Prin această pildă, face educație ,,moral-creștină”, pe înțelesul copilului, fără moralizări interminabile, fără amenințări etc. În anul 1994, am tipărit această lucrare în 20.000 de exemplare și au ajuns în fiecare județ cam 300-400 de exemplare.    

6. V. L.: Ca director al CCD ați revigorat întreaga activitate a acestei instituții. Vă plac provocările?
7. N.: Fără să fiu fățarnic sau teribilist, afirm că CCD-ul a devenit pentru mine a doua casă. Studiile mele la ,,Școala de catiheți” de la Galați, sfaturile profesorilor mei, experiența mea din perioada negrileșteană și de la Cârligele m-au atașat de școală și de ,,Casa învățătorului”, cea mai năpăstuită instituție de educație din România (înființată în 1902 de Spiru Haret, măturată de comuniști în 1948, reînființată în 1970 ca necesară, crucificată în 1986), încât în 1990, când a renăscut din propria cenușă, fiind chemat să pun umărul la renașterea și reorganizarea instituției, m-am simțit privilegiat și dator să fac acest lucru necondiționat și cu toată responsabilitatea.

Evident că acele realizări au fost posibile datorită colaborării și ajutorului primit de la toate nivelurile: național, județean și chiar local. Era un început de ev în educația românească în care Casa corpului didactic încerca să-și facă un drum din ,,cioburile” rămase de la Casa învățătorului, perioada interbelică (revista Frământări didactice) și de la cei care lucraseră la instituție în perioada 1970-1986. La nivel național, am primit (noi toți) sprijinul profesorilor universitari (Emil Păun, Nicolae Vințanu, Ion Neacșu) care lucrau în minister, iar dintre noi, de mare ajutor ne-au fost profesorii Adrian Bejan (CCD Baia Mare), Ghiță Nazare (CCD Galați) ș. a. care fuseseră directori CCD în perioada 1970-1986. 

Se cuvine să mulțumesc primelor echipe ale ISJ Vrancea care au avut încredere în inițiativele mele și nici măcar nu mi-au sugerat că ar trebui să am o anumită apartenență politică, așa că-mi asum toată activitatea mea, cu bune și cu rele. Păcat că cei care au venit după mine, nu au folosit experiența mea, pe care am fost și sunt dispus să le-o pun la dispoziție necondiționat.      

7. V.L.: În paralel cu munca administrativă, ați fost atras de munca științifică. Vrânceanul Costică Neagu și-a susținut doctoratul și a intrat în lumea universitarilor. Frumos salt în carieră!  A fost grea lupta cu inerția?
8. N.: Am afirmat mai sus că descoperirea lui Simion Mehedinți mi-a schimbat viața. În virtutea acestei noi traiectorii, am înființat Asociația Personalului Didactic ,,Simion Mehedinți” cu gândul ca atât eu cât și cei cu care am plecat la drum să avem sentimentul lucrului împlinit prin efortul fiecăruia nu din vreo poruncă venită ,,de sus” și bine am făcut, căci la plecarea mea de la CCD, la sesizarea unor binevoitori, Ministrul a trimis o echipă de cercetare, să vadă dacă nu cumva am ,,sifonat” bani de la CCD la Asociație sau mi-au spus că am încălcat ,,dreptul de autor” că pe cărțile editate de Asociație, am pus doi editori (Asociația și CCD). Când au văzut că multe activități generate de CCD au fost finanțate de Asociație, ,,au înghițit gălușca și au tăcut molcum”. Pe de altă parte, venirea mea la Casa Corpului Didactic, programul de restituire a operei lui Mehedinți, frecventarea unor medii academice m-au obligat la un susținut și permanent efort intelectual. Colaborarea cu profesorul Ion Gh. Stanciu la editarea lucrării ,,S. Mehedinți – Altă Creștere. Școala munci” a avut ca rezultat îndemnul Domniei Sale aproape imperativ, de a mă înscrie la doctorat cu o lucrare despre Mehedinți. Ulterior a venit provocarea cu înființarea Colegiului universitar, învățători – limbi străine inițiat de profesorul Toader Voicu, la care ați fost parte și domnia voastră, lucru pe care l-am afirmat de câte ori am avut ocazia. Restul îl știți foarte bine. Valul a fost mai puternic decât inerția!
9. V. L.: Domnule profesor! Sunteți un neobosit ctitor. Vă implicați de fiecare dată în proiecte culturale: Casa memorială Dumitru Pricop, Muzeul Țării Vrancei etc. De unde această dorință de a fi mereu în sprijinul Cetății? 

C.N.: Stimate dle coleg, răspunsul pe care-l dau la această întrebare, îl voi formula tot printr-o întrebare? De unde aveți permanenta frământare de a pune și de a vă pune întrebări, de a răspunde la întrebări, de a propune soluții, de a îndemna, ca să mă refer doar la publicistică: Eu cetățeanul, Reflecții, neghină și pălămidă; Reflecții reflectate (,,i-a întors vorba”), foarte interesant titlu generic. Seamănă cu ,,mintea românului cea de pe urmă!”; Cu ochii în patru (,,Paznic de far”), Clepsidră etc.? 

Eu sunt o fire mai potolită, nu sunt vulcanic ca Domnia ta și atunci când văd că unele aprecieri negative asupra neamului meu tind să devină proverbiale (gregarismul, indiferența, delăsarea, hoția etc.), am  vrut să demonstrez inversul: că se poate, am vrut să demonstrez – atent la argumentele lui Mehedinți –, că poporul acesta are foarte multe calități și doar un singur defect – lipsa de perseverență. Fără să am vreo funcție politică sau administrativă, am strâns pentru cele două proiecte amintite aproape 200.000 de lei, ca să nu mai punem la socoteală cele 32 de ediții ale Zilelor ,,Simion Mehedinți”, Buletinul Asociației ,,Simion Mehedinți”, Milcovia, revistă regională de studii, seria a III-a etc. Am crezut și cred cu tărie că, dacă ești cinstit, serios și perseverent, ,,muți munții din loc”!   

9. V. L.: Familia este un catalizator al energiilor în cazul profesorului Costică Neagu?
10. N.: Cu siguranță, ca să folosesc un termen la modă azi, utilizat în neștire, mai ales de oamenii politici. Când eram mai tineri, poate că la o șuetă se mai spune și azi că: ,,familia este cea mai mică celulă socială”. Tatăl meu avea o vorbă: ,,Nu poți fi cocoș în fiecare zi!”, în sensul că dacă nu se ajută toți ai casei, ,,măcar cu o cană de apă”, nu faci mare lucru, dar pentru asta ești dator tuturor din familie cu dragoste și respect.
11. V. L.: Pe o scară de la 1 la 5, cât credeți că ajută norocul într-o viață de om?
12. N.: Nu cred în norocul de tipul: ,,pară mălăiață”, cred că acela este chiar un blestem. Cred în norocul de a te fi născut ,,întreg și cu scaun la cap” și în norocul de tipul: ,,Dă-mi, Doamne gândul cel bun!” În acest sens, Mehedinți spune așa: ,,Cine a iubit munca a coborât raiul pe pământ”. În acest caz, norocul ajută omul până la treapta 5…, cu siguranță!!!   
13. L.: 11. Invidia oamenilor este o frână sau un stimulent în ascensiunea socială?
14. N.: Invidia este o otravă care schimonosește sufletul invidiosului, invidia este un păcat. ,,Ceea ce este boala pentru trup, este păcatul pentru suflet”. Ea nu-l atinge pe cel invidiat decât atunci când este ajutată de alți factori precum ierarhia socială, funcția profesională, funcția politică, lingușirea, intriga etc. Știți foarte bine ce rol joacă intriga într-o operă epică: schimbă destinul personajelor…
15. L.: 12. După cum ați observat, plăcerea de a citi este în cădere liberă. Ce le puteți spune elevilor pentru a le stimula dorința de a citi?
16. N.: Știm amândoi foarte bine că nu este atât de important să-l înveți pe copil să citească pe cât să-i trezești gustul pentru lectură. Acest lucru nu se poate realiza decât printr-o colaborare asiduă cu familia. Un coleg care a lucrat la Școala ,,Elena Doamna”, îmi spunea că pentru a avea rezultate bune, școala organizează cursuri de învățare a limbajului mimico-gestual cu părinții, deoarece în vacanță aceștia uită tot, dacă nu comunică cu cei apropiați.

Educația este un proces complex și continuu care se sprijină pe trei piloni: școală, familie, comunitate. Școala trebuie să considere familia partenerul cel mai apropiat și eficient. Dacă e nevoie, trebuie să începem educația cu familia, pentru că elevul stă la școală 4-6 ore, iar acasă până la 24 de ore. Elevilor le-aș spune că procesul de comunicare este factorul cel mai important care deosebește omul de animalitate, iar comunicarea scrisă asigură prelungirea memoriei și tezaurizarea culturii. Compunerea școlară sau colocvială se supune unor reguli care asigură înțelegerea mesajului de către receptor. Citiți, citiți și iar citiți, dar mai ales redați ce ați înțeles! 

13. L.: 13. Ce sentimente vă tulbură când treceți pe lângă CCD, instituția pe care ați propulsat-o și v-a propulsat?
14. N.: Foarte bună întrebare. Chiar dacă răspunsul meu ar putea să surprindă, afirm că de câte ori trec prin fața C. C. D. și trec aproape zilnic, am un sentiment de satisfacție. Numele instituției, efigia lui Simion Mehedinți și citatul ,,Școala este unitatea de măsură a valorii relative a statelor și popoarelor.”, îmi dau un sentiment de mulțumire și încredere în valoarea veșnică a școlii…, o salut și rostesc îndemnul Văcărescului: ,,V-am dat teatrul, vi-l păziți…”. Atunci când editez o carte, intru și o donez bibliotecii CCD, pe care am dotat-o, atât cât m-au ajutat timpurile. 

L. Vă mulțumesc pentru posibilitatea de a vorbi despre una din perioadele cele mai pline de satisfacție din cariera mea profesionalăL.: Mulțumesc și multă strălucire academică în noul an universitar!

     VASILE LEFTER, MEMBRU UZPR