Un sat nu înseamnă doar case și drumuri; el reprezintă oameni, amintiri și rădăcini adânci, pe care nici timpul, nici depărtarea nu le pot rupe.

Sunt locuri care nu se descriu în cuvinte, pentru că ele se trăiesc. Pripiceni-Răzeși nu este doar satul în care m-am născut; e locul în care am crescut printre oameni care mi-au devenit repere, între povești care m-au format și între rădăcini care nu mă lasă să plec prea departe.

Comuna Pripiceni-Răzeși, din raionul Rezina, Republica Moldova, își trage istoria din timpuri adânci, fiind atestată documentar încă din anul 1630. Așezat într-o zonă colinară pitorească, la izvoarele Cogâlnicului, satul poartă în sine liniștea și frumusețea naturii, dar și amprenta unor vremuri care au modelat oameni vrednici și puternici.
Despre această vatră au scris oameni ai locului, iar printre cei care au înțeles cel mai bine spiritul Pripicenilor se numără scriitorul Ion Perciun. Las o frântură din poemul său Șerpuiește-ncet, agale:

Șerpuiește-ncet, agale,
Prin zăvoaie și poieni,
Drumușorul cel de țară
Ce te duce-n Pripiceni.

Sat străbun,cu vechi tradiții,
Cu fântâni și cu izvoare,
Cu flăcăi și fete zvelte
Ce muncesc cu sârg ogoare.

Încă din copilărie, i-am ascultat poveștile, locuind gard în gard, strigată, de departe, de el cu drag: „Hai, Smărăndița popii!”. De atunci am învățat că satul nu e doar un spațiu, ci o moștenire vie, care se transmite din om în om. Dorul de baștină îl seamănă și Ion Perciun în câteva titluri pe care le-a dedicat rădăcinilor, precum Cetatea dorurilor sfinte, Lumină lină sau Iubirea de viață, țară, baștină și neam, iar eu le ofer, cu drag și mândrie, copiilor pentru lecțiile de istorie locală.

Istoria locului nu este scrisă doar în documente, ci și în descoperiri remarcabile. În anul 1966, elevii au identificat în partea de sud a satului rămășițele unui dinoteriu – un exponat unic, aflat la Muzeul Național de Istorie și Arheologie din Chișinău. Este dovada că acest pământ păstrează nu doar trecutul oamenilor, ci și mărturii ale unei lumi cu mult mai vechi. De aceea, am considerat necesar, împreună cu colegii din administrația publică locală, ca această descoperire să fie readusă simbolic acasă prin construcția unui monument dedicat dinoteriului, amplasat în centrul localității – semn de identitate, continuitate și mândrie. Acest monument a sporit semnificația turistică la nivel internațional; am primit vizitatori străini care au vizitat muzeul și au dorit să cunoască și locul descoperirii.

Dar adevărata bogăție a satului sunt oamenii. Geneticianul Nicolae Popa, personalitate remarcabilă în domeniul științei, nu este pentru mine doar un nume din cărți, ci o parte din propria mea familie – fratele străbunicii mele, Chira Condrea, care a fost prima bibliotecară în clădirea în care activez astăzi. Iar faptul că locuiesc în casa ei dă sens fiecărei zile în care deschid ușa bibliotecii.
Un alt om care mi-a marcat profund destinul a fost Eugen Statnic, personalitate de talie mondială în domeniul electronicii, iar, pentru mine, mai mult decât atât. Am avut norocul să-l cunosc cu șapte ani înainte de plecarea sa și să-l simt ca pe un membru al familiei. A oferit bibliotecii primul suflu, donând o sumă apreciabilă într-un moment în care aceasta era aproape goală. Așa au apărut rafturi noi, un videoproiector și o imprimantă, dar, mai ales, speranța că lucrurile se pot schimba. Astăzi, biblioteca îi poartă numele, nu doar ca un gest simbolic, ci ca o datorie de suflet.

Viața mi-a oferit și întâlnirea cu Nicolae Covaci, regretatul fondator și lider al formației Phoenix, un alt fiu al acestor locuri, pe care l-am cunoscut cu un an înainte de a pleca dintre noi. A fost o zi greu de uitat și de descris în cuvinte. Casa mamei sale se află chiar în mahalaua mea, peste drum, locuri pe care le-am străbătut copil fiind, fără să știu atunci câtă poveste poartă în ele. Când îți dai seama că acești oameni nu mai sunt, iar tu ai avut norocul să stai cu ei la masă, să păstrezi fotografii și amintiri care nu mor, realizezi că nu ai trecut degeaba prin viață.
Nu pot să nu o pomenesc aici și pe Teodora Butucel, învățătoare cu har, care a contribuit mult la formarea mea de mic copil, iar acum îmi onorează invitațiile. Chiar dacă încă nu figurează în cărți, e prezentă în inimile foștilor elevi și în poeziile sale, pe care le recomand astăzi copiilor.

Pripiceni-Răzeși este și un spațiu al credinței și al liniștii, cu două lăcașuri sfinte, între care se remarcă Mănăstirea Sfântul Dumitru din satul Pripiceni-Curchi al comunei noastre. Este un loc unde timpul încetinește și unde fiecare își poate regăsi echilibrul, dar și un tărâm al naturii vii. Parcul satului, întins pe 1,12 hectare, cu tei, brazi, stejari și nuci, nu este doar un spațiu verde, ci și o parte din copilăria mea și din identitatea comunității; o adevărată bogăție, care nu se mai întâlnește prin împrejurimi. Aici, s-a născut un alt vis care mă frământă de trei ani, de când am început să atrag finanțări pentru localitate – acela de a construi un teren de joacă modern pentru copii, pentru că satul nostru este unul viu. Dacă ar fi să-l compar privind la starea satelor de astăzi, are 241 de copii care cresc, învață și dau sens viitorului. Sper să pot convinge cât mai multă lume să contribuie la realizarea acestui vis; astfel, o voluntară din Statele Unite ne-a promis că se angajează să colecteze din comunitatea ei fonduri pentru satul care i-a fost gazdă timp de doi ani.

Astăzi, prin activitatea în bibliotecă, încerc să continui ceea ce alții au început înaintea mea. Dacă odinioară existau doar câteva cărți pe rafturile vechi, acum cititorii au acces la spații moderne, cluburi de lectură și proiecții de film, activități care aduc viață între pereții instituției. Sunt recunoscătoare în acest sens, căci întotdeauna am avut susținere din partea primăriei pentru orice inițiativă, ceea ce m-a ajutat să ofer bibliotecii această imagine. Un sprijin important a venit și din partea domnului Dorin Luca și a familiei sale, basarabean ce locuiește în România, care a contribuit enorm la îmbogățirea fondului de carte cu titluri noi și valoroase, în special literatură creștin-ortodoxă, care a lipsit, practic, din bibliotecile de la sate. M-a impresionat mult dorința sinceră, proprie dumnealui, de a dărui satului contribuții prețioase, ce nu-și pierd valoarea și termenul de valabilitate în timp, ci, din contra, vor crește și vor înzestra minți înalte pentru generațiile viitoare.

Pripiceni-Răzeși nu este doar un punct pe hartă; e o comunitate ce respiră prin oamenii ei, prin trecutul său și prin visele celor care aleg să rămână.
Astăzi, sunt aici. Și, cu recunoștință, încerc să las în urma mea fapte care să vorbească, cândva, despre dragostea pentru acest loc.

Te iubesc, Pripiceni-Răzeși!
Mihaela Tipa, bibliotecar

Explicațiile și ordinea fotografiilor:
1.Centrul de Cultură ”Nicolae Slutu”;
2.Biblioteca Publică ”Eugen Statnic”;
3.Mihaela Tipa și micii cititori;
4.Mihaela Tipa și Nicolae Covaci;
5.Mihaela Tipa.