Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Prozatorul şi poeta

 

Prozatorul şi poeta

 

Cam de vreun an de zile, îl descoperise pe Boris Vian. Uau, ce revelaţie! Îi devorase toate cărţile, devenise, pentru ea, superlativul absolut al literaturii…Poate şi pentru că avea multă poezie în poveştile lui, sau fiindcă era straniu şi sofisticat, de neprins în canoane…Cine mai ştie! Da, o atrăgeau ciudăţeniile, poate chiar ea era o ciudăţenie a naturii, şi de aceea…Îi scrisese şi un poem, La prins ţînţari cu Boris:

 

m-a luat de mînă
mîna era suflet
și sufletul crăpat și-aproape chel

mi-am potrivit atunci pasul cu el
trecea prin glorie așa grăbit
– mergem la prins țînțari
în distopia!

nu știu nici astăzi
dacă a glumit

recunosc, îl lucram pe la spate
eram măreaţă șefă de fan club
îi învățam pe alții cum el poate din sfera perfectă
să construiască un cub

– vezi? acum așteptăm în liniște țînțaaarii…
și liniștea avea brațe lungi rococo
vorbele lui stîrneau în mine
un straniu efect domino

statisticile spun că un om dintr-o mie
poate muri înțepat de țînțari
în clipa cînd am acceptat că sunt vie
mi-a zîmbit: „e ușor să dispari!”

și-n dovedirea celor spuse de el
un vultur l-a ridicat să-i personifice graba
am o tristețe, am două tristeți, şi mai am… clar!,
gravitația nu și-a făcut treaba

acum pricep ce trai bun ar fi avut țînțarii
în casa cu ziduri incerte
crezusem că mergeam într-un safari
și îl rog, în genunchi, să mă ierte

cum proza devine poezie oricum
n-o să vă povestesc ceva deștept
voi lăsa poezia din voi să privească vulturul la a doua venire
ce tandru îmi smulge inimioara din piept

Ceva îi spunea că Boris Vian (oale şi ulcele acum) a fost numai o treaptă spre…altceva, un semn pe care nu se pricepea să-l tălmăcească încă…Visa, în adîncul ei cel mai adînc, acolo unde nu mai contează nimeni şi nimic şi poţi fi oricît de nebun vrei, oricît de îndrăzneţ, de liber, fără teamă de ridicol, de etichetările celorlalţi, un poet. Da, era normal, logic, evident că numai un poet o putea înţelege, credea încă, după o viaţă de eşecuri şi reprimări – după o neviaţă, mai bine zis – în sufletul pereche! Şi despre asta scrisese o poezioară, altfel cum?!

Destin

voi şti că tu îmi eşti predestinat
ales pereche singurul bărbat
atunci-cînd-şi-dacă
printr-o magie
la lecţia de supravieţuire
cu tema antică despre iubire
deşiraţi transpiraţi
caraghios de mari în băncuţa de lemn
vom scrie amîndoi, la un semn
exact aceeaşi poezie.

Nu-l găsise, cum era şi de aşteptat. Mereu în pericol să cadă în sentimentalism, puritanism şi alte tîmpenii siropoase, se tratase din fragedă tinereţe ba cu Lunile de fiere ale lui Pascal Bruckner, ba cu realismul sănătos al lui Huxley, din Punct contrapunct… Chiar îşi notase citate întregi şi aşa-zis tămăduitoare într-un carneţel albastru, cum îi stătea bine unei pretendente la mîna năzuroasei doamne Literaturi (că nu doar la poezie visase cîndva, prin liceu scria şi nuvele – şi mult, mult science-fiction, tot ca să fugă de realitate, desigur…). Dar nu despre tratamentele ei literare vreau să vă vorbesc aici, nici despre deşertăciunea căutării sufletului pereche, nici despre viaţa ei, total neinteresantă şi ratată. Cred că încerc să vă povestesc despre marile întîlniri pe care ni le prilejuieşte uneori viaţa, iar noi trecem orbi şi surzi pe lîngă ele…Sau…nu ştiu! Povestea mă duce pe mine, încotro, habar n-am!

 

El era un prozator tînăr şi brav (care brava, adică?!…), aşa cum singur se autointitula. S-a îndrăgostit subit de scrisul lui, împotriva oricărei logici, împotriva ei chiar! Dumnezeule, cum scria! Ce Boris Vian, ce poezie!…Realist, dur uneori, şocant, surprinzător, sarcastic, autoironic…demenţial! Şi totuşi, dincolo de cuvinte, de firul epic, găsea de fiecare dată ceva profund uman în scrisul lui, o înţelegere subtilă a vieţii, o perlă rară sub un morman de reziduuri…El zicea că e subiectivă, ea se apăra spunînd că s-a îndrăgostit de poveştile lui şi abia apoi de el, aşa că nu putea plana asupra ei nici cea mai mică umbră de subiectivism…El iarăşi o combătea, cum că îşi imaginează faza cu îndrăgostirea, cînd de fapt doar scrisul lui a atras-o…Ea îi băga atunci în ochi cartea lui: uite, uite, din fiecare pagină îmi zîmbeşti tu, e poza ta peste tot! A făcut şi un experiment, chipurile, a alăturat două poze, găsite pe net – una veche de vreo zece ani, în care el era cam slăbănog, ce-i drept, în uniformă militară – şi atît de urîţel, de neinteresant, şi una recentă, cu volumul de debut la purtător, din care zîmbea tulburător şi privea şi mai tulburător şi…of! „Vezi, vezi”, zicea, „dacă era să mă fi îndrăgostit doar de tine, aş fi strîns acum la piept poza ta din tinereţe, dar eu o aleg pe cea de acum, unde radiezi, cu cartea în braţe, şi…” Apoi tăcea, roşie toată, încurcată în raţionamente şi conştientă că experimentul se întorsese împotriva ei…Avea o ceaţă în cap şi un butoi cu pulbere în suflet.

S-au întîlnit într-o seară geroasă de iarnă. Ca doi copii cuminţi, în parc. După îndelungi chemări din partea lui şi pseudo-rezistenţe din partea ei – dar atît de îndîrjite! El avea toate simţurile la el. Ea – unul dar bun, cum îi plăcea să glumească. El, aşteptînd îmbrăţişarea mult-promisă. Ea, visînd încă la o iubire platonică – să se plimbe de mînă ca îngeraşii în ceruri, să se înţeleagă din priviri, o comuniune sufletească şi spirituală, aşa cum visase o viaţă întreagă, aşa cum se cuvenea la venerabila ei vîrstă din buletin…asta voia.

Oare de ce vorbesc (nu vi se pare?) mai mult despre ea? O cunosc mai bine? Exclus! Mă intrigă mai tare? Sunt un povestitor imparţial, obiectiv, ce Dumnezeu! Dacă n-aş avea sarcina asta, a povestirii corecte, fie vorba între noi, aş simpatiza mai mult cu el – un bărbat normal, cu simţiri normale, care, uite, stă ca prostul după ifosele şi capriciile ei de fată mare! Că doar are un copil, nu i l-a adus barza, şi face aşa pe virgina şi pe simandicoasa! În loc să zică mersi că se uită la ea un bărbat în floarea vîrstei, deştept şi frumos de pică, la uşa căruia fac coadă june apetisante care într-o clipită şi-ar da jos ciorapii scumpi! Ea nici de-ăia n-are, se-mbracă de la chinezi…o sărăntoacă şi-o băbătie, care arată ca o gospodină, ce naiba!…Gata, m-am ambalat, n-aţi auzit ce-am spus, e offtopic, da?!

Ea, curajoasă tare, l-a sărutat pe obraz. Să facă primul pas, asta era îndrăzneala secolului, vă jur! Era maximum maximorum de dăruire, pusese în pupicul ăla tot sufletul ei pur iar el trebuia, evident, să înţeleagă! El îi căută buzele. Cum proza devine poezie oricum…se autocită ea, să se îmbărbăteze (vorba vine, că a îmbărbăta se trage de la bărbat, nu?, ori, la cît se pricepea ea…gata, gata, las misoginismele şi povestesc întocmai cum s-a întîmplat!). Îi ardeau obrajii, în ciuda gerului…sărutul lui i se păru tandreţea întruchipată…cît iubea cuvîntul ăsta, tandreţe! Bine. Genunchii îi tremurau, inima îi spărgea pieptul, fluturaşii din stomac se…Cum? E banal şi previzibil şi de adormit copiii?! Dar nu vă daţi seama ce mi-aş lua-o de la ea dacă aş povesti cu lux de amănunte şi fără perdea despre toate transformările ei neuro-vegetative, epidermice şi termice şi endemice şi aşa mai departe?! Cum se simţea acum ca la 22 de ani, cînd se măritase virgină, din iubire nebună, cu un ofiţer de aviaţie cu care (chiar dacă el o înşela la greu) făcea dragoste nonstop, fără rezerve, fără limite, pînă-i sărea toată poezia din cap, sau cum era cîndva iubirea, şi nu aia platonică, raţiunea ei de a fi, religia ei?! Ei bine, nici asta n-am să spun, doar am semnat un cod de etică în ale povestitului!

Voia să se apere de îmbrăţişările lui pătimaşe. Simţea că nu are dreptul la ele, simţea că nu are ce să-i ofere, îi era o frică aproape patologică de intimitate, de felul în care ar putea s-o vadă el, s-o judece, s-o dispreţuiască după aceea. Bariera asta, inventată de creierul ei, o paraliza. Mîinile îi atîrnau inerte, şi ce bine că putea da vina pe ger, da, gerul, gerul era de vină pentru înţepenirea ei, pentru lacrimile care nu se mai opreau…Îi promisese lui mîini mîngîioase şi a tot îndrăzneţe, îi promisese îmbrăţişări, obraji fierbinţi, şi-n gînd îi promisese, oho, încă mai mult, lucruri pe care nu ar fi putut să le rostească niciodată, dăruire totală, chiar dacă asta ar fi însemnat – chiar şi în gînd îi era ruşine să le numească ! – genunchi care capitulează şi umeri lacomi şi şolduri cerşind sălbatice muşcături şi sîni care…şi cum ar fi vrut să-i mîngîie lui fiecare milimetru de piele, să nu-i scape nimic din fiinţa lui dragă…Doamne cum iubea totul la el, de la lobul urechii stîngi pînă la degetul mic şi pînă la ultimul fir de păr de pe pieptul lui primitor, şi pînă la…Doar un strop de curaj îi trebuia, doar un strop de curaj…Şi, nu ştia de ce, după toată această descătuşare a simţurilor, cel mai greu i-ar fi fost să-i spună te iubesc, şi că-l iartă pentru nu vreau să ştiu nimic şi cînd, iubito, cînd?Ajută-mă!, i-a strigat, mi-au îngheţat mîinile! şi el a înţeles pe dată şi i-a luat mîinile înţepenite şi le-a condus cum numai el ar fi ştiut prin lumi nebănuite şi zăpada se topea în jurul lor şi parcă era prima zi de la facerea lumii…

/////
– Alo, 112? Veniţi repede în Parcul Ficţiunii…o femeie îngheţată…nu ştiu dacă mai trăieşte…

Un cerc mare, patru pe patru, de panglică roşie.

Nu aveţi voie aici! Probe peste probe, fotografii. Da, o femeie îngheţată, cu un zîmbet…era să zic încîntător, extatic pe faţă deşi, în condiţiile date…Părea să fi fost violată – era descheiată la bluză, sînii îi îngheţaseră şi ei într-o poziţie nefirească – parcă frămîntaţi chiar în clipa aceea de mîinile lacome (invizibile desigur…uite cum mă exprim!) ale unui bărbat. O doamnă din public îi trase o palmă puştiului ei: Nu te uita! Un domn de vîrsta a treia se holba fără să-l pălmuiască nimeni. Picioarele femeii, şi ele într-o poziţie la fel de nefirească, nu?, în faţa morţii, ca într-o abandonare totală din amor. Am fugit ca un laş, nu aşa îmi pregătisem povestea.

 

Nota povestitorului:
Eu ce am avut de spus, v-am spus. A, da! Poliţia nu a găsit nicio urmă în zăpadă care să nu fi aparţinut femeii, nicio amprentă, nicio probă, nimic-nimic! Despre bărbat (personaj real, cu acte în regulă), am auzit că a luat-o puţin razna şi acum scrie poezii.

 

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.570 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5