Psihologia popoarelor, ca domeniu de reflecție interdisciplinară, îmbină psihologia socială, antropologia culturală și istoria mentalităților. În cazul românilor, numeroși gânditori au remarcat existența unui paradox persistent: discrepanța dintre bogăția obiectivă a spațiului românesc și precaritatea economică și instituțională a populației. O posibilă explicație rezidă nu exclusiv în factori externi sau politici, ci în structura psihologică profundă a colectivității.

• Ipoteza de lucru a prezentului eseu este aceea că psihologia poporului român prezintă o dominantă feminină simbolică, manifestată printr-o predispoziție spre mitologizare, exagerare narativă și preferință pentru „adevărul estetic” în detrimentul adevărului factual. Această trăsătură, deși fertilă cultural, contribuie indirect la menținerea decalajului dintre potențial și realitate.
• Conceptul de „feminitate” este utilizat aici într-un sens cultural-arhetipal, în accepțiunea propusă de C.G. Jung și continuată de antropologia simbolică: feminitatea este asociată cu receptivitatea, adaptabilitatea, afectivitatea, imaginația și relația mediatoare cu realitatea, spre deosebire de principiul masculin al acțiunii, organizării și confruntării directe.
• Numeroși autori români, de la Lucian Blaga la Constantin Rădulescu-Motru, au observat caracterul predominant contemplativ și adaptativ al românului. Popor de margine geopolitică, supus istoric dominațiilor succesive, românii au dezvoltat strategii de supraviețuire psihologică bazate pe evitare, negociere simbolică și refugiu în imaginar.
• Această feminitate psihologică explică o relație particulară cu adevărul: nu adevărul dur, ci adevărul „frumos”, care mângâie, care explică eșecul și conservă speranța. De aici derivă toleranța ridicată față de discursul ambiguu, promisiunea vagă și narativizarea excesivă a realității.
• Mitologizarea este unul dintre mecanismele centrale ale psihologiei colective românești. Evenimentele istorice sunt adesea exagerate, transformate în epopei fondatoare, iar personajele istorice sunt sacralizate până la pierderea dimensiunii lor reale. Așa cum remarca Mircea Eliade, mitul nu este o simplă ficțiune, ci o formă de organizare a sensului.
• În context românesc, mitul funcționează compensatoriu: acolo unde realizarea practică este modestă, simbolul devine grandios. Această tendință este vizibilă atât în discursul istoric, cât și în cel politic sau mediatic contemporan. Exagerarea evenimentelor produce o satisfacție simbolică imediată, dar inhibă evaluarea critică și învățarea din eșec.
• Mai grav, mitul ajunge să substituie acțiunea. Dacă identitatea este deja confirmată simbolic („suntem un popor genial”, „am fost mereu eroi”), presiunea pentru construcție instituțională și disciplină colectivă scade considerabil.
• Psihologic vorbind, românul manifestă o toleranță crescută față de minciuna estetică, adică acea distorsiune a realității care nu agresează, ci seduce. Această trăsătură poate fi explicată printr-un fond afectiv dominant și printr-o educație istorică deficitară a responsabilității civice.
• „Minciuna frumoasă” devine un instrument de evitare a conflictului cu realitatea și de amânare a deciziilor dificile. Din punct de vedere social, acest fapt favorizează discursul populist, promisiunea fără acoperire și retorica salvatoare. Poporul acceptă mai ușor povestea decât planul, emoția decât strategia.
• România dispune de resurse naturale considerabile, de un capital uman adaptabil și creativ și de o poziție geopolitică strategică. Cu toate acestea, bogăția nu se transformă în prosperitate colectivă durabilă. Explicația nu este exclusiv economică sau politică, ci și psihologică.
• Mentalitatea mitologică privilegiază posesia simbolică a bogăției („avem tot”) în detrimentul administrării raționale a ei. Feminitatea psihologică, lipsită de un contrapunct masculin al rigorii și disciplinei, conduce la o cultură a improvizației, nu a construcției sistemice. Astfel, bogăția țării rămâne latentă, iar poporul trăiește într-o stare de sărăcie structurală, atât materială, cât și instituțională.
• Psihologia poporului român, cu feminitatea sa simbolică, mitologizantă și afectivă, reprezintă o resursă culturală de mare valoare, dar și o vulnerabilitate majoră. Atâta timp cât mitul substituie realitatea, iar „minciuna frumoasă” înlocuiește adevărul responsabil, paradoxul românesc va persista.
• Maturizarea psihologică a colectivității nu presupune abandonarea mitului, ci integrarea lui într-un proiect rațional de acțiune. Doar echilibrul dintre imaginar și disciplină, dintre sensibilitate și responsabilitate, poate transforma bogăția potențială a României în bunăstare reală pentru poporul român.
• Al.Florin Țene
• Bibliografie orientativă
• Blaga, Lucian, Spațiul mioritic, Editura Humanitas, București, 1994.
• Eliade, Mircea, Mitul eternei reîntoarceri, Editura Univers Enciclopedic, București, 1999.
• Jung, Carl Gustav, Arhetipurile și inconștientul colectiv, Editura Trei, București, 2014.
• Rădulescu-Motru, Constantin, Psihologia poporului român, Editura Albatros, București, 1996.
• Vulcănescu, Mircea, Dimensiunea românească a existenței, Editura Humanitas, București, 1991.
• Boia, Lucian, Pentru o istorie a imaginarului, Editura Humanitas, București, 2000.
• Zamfirescu, Vasile (coord.), Psihanaliza și cultura română, Editura Trei, București, 2002.