Pustiu nemţesc

Cu şfichişoru` peste ei !

Să fi fost pe la ora dimineții, 10 adică, ies din Curtea veche şi nici urmă de mitocan. Trec colţul evreiesc, ajung în dreptul Poetului, poposesc, şterg praful învechit de pe mantia coclită, fac un pas înapoi cu faţa spre a ceea ce-am văzut, mă întorc şi nici urmă de mocofan. Niciunde şi nicicând, pustiu de-adevăratelea.

Ies din pustiul fără suflete şi mă întâlnesc cu un vajnic  comentator de presă și eseist documentat de-o viață, cu pletele ce-i curg spre brâu. El, doxatul, cu care m-am întâlnit, este vechi recunoscut cu talent în vorbă, membru primit cu cotizaţie din milă în comunitate. Ne schimbăm amabilităţi, că de câtă vreme nu ne văzuserăm, şi zice că m-a căutat pe la redacţie şi nu a avut norocul să-mi propună să aducă material nou pentru a fi publicat. Cum a mai fost publicat la noi, în Luceafărul, exclamativ îi propun să-i încludem materialul sub genericul ,,hoc ultimum est”. ,,O, nu bătrâne, nu, (îmi zice) eu nu ştiu nemţeşte.”

L-am lăsat să se dumerească, evaluându-şi doxa…