Am primit zilele trecute o carte, dar am lecturat-o cu emoție, privind des în stânga și-n dreapta, înainte și înapoi, că poate ,,nu” sau poate ,,da”, să pot continua.

Volumul Insurecția Goga, Târgu Mureș: Vatra Veche – 2026,  este al unor poezii civice și se înscrie în linia identitară și polemică cultivată de Răzvan Ducan de-a lungul ultimilor ani. Cartea este construită în jurul unei teme centrale: apărarea memoriei culturale românești, simbolizată de poetul Octavian Goga, pe care autorul o transformă într-un reper al rezistenței împotriva ceea ce percepe drept procese de relativizare a valorilor și degradare a conștiinței istorice.
Titlul însuși, Insurecția Goga, are valoare programatică, dar nu este vorba despre o insurecție politică propriu-zisă, ci despre una simbolică, spirituală și culturală, croind un standard al revoltei împotriva uitării și al refuzului de a accepta rescrierea memoriei colective.

Răzvan Ducan, un fan al poeziei ca formă de rezistență, este mâhnit pentru că poetul, pe care și eu l-am studiat în liceu, se află acum în clandestinitate, protejat de „iubitorii adevărați de nație”, iar opera sa este investită cu funcții cultural sociale.
Metafora transformării poeziei în armă definește una dintre constantele creației lui Răzvan Ducan, anume credința, că literatura nu poate rămâne neutră în momentele de criză morală și identitară și revendică astfel din tradiția poeților-patrioți, de la George Coșbuc până la Adrian Păunescu, pentru care poezia reprezintă un instrument de intervenție în realitate.

Unul dintre nucleele conceptelor moral-culturale ale cărții este apărarea patrimoniului cultural românesc, Eminescu și Goga, apar frecvent ca figuri tutelare. În poemul La Eminescu se va ajunge, autorul construiește un scenariu al amenințării simbolice. Eminescu este ridicat la statut de simbol identitar absolut: „Dar Eminescu ne e steag și stemă,/ Și Imn național ne mai este.” Aici, poetul nu urmărește nuanțarea istorică sau biografică, ci mitologizarea. Eminescu devine expresia însăși a ființei naționale, ceea ce apropie discursul de retorica romantică și neoromantică. Această orientare este prezentă și în cele dedicate lui Adrian Păunescu, Aron Pumnul, Liviu Rebreanu sau figurilor culturale locale. Cartea poate fi citită și ca un amplu act de recunoștință față de o genealogie spirituală pe care autorul o consideră fondatoare.

Dimensiunea polemică
Poate cea mai vizibilă trăsătură a volumului este caracterul polemic. Numeroase poeme sunt orientate împotriva: clasei politice; instituțiilor europene; criticilor literari; unor orientări culturale contemporane; fenomenelor pe care autorul le consideră expresii ale degradării societății. Dar, e o satiră, cum de-a lungul vremurilor s-a mai afirmat acest stil, precum în Suntem conduși, Măi, senatori ai melcilor, Tabula rasa, Aproape ultima șansă sau „Reziștii” lui pește prăjit se bazează pe biciul moravurilor, pamflet și expresii de ocară. În aceste poeme limbajul devine tăios, direct și certăreț. De multe ori, autorul renunță la ambiguitatea specifică lirismului în favoarea unei comunicări frontale. Acesta este unul dintre punctele forte, dar, după unii, și una dintre limitele volumului. Forța rezultă din autenticitatea indignării și energia discursului. Limita apare atunci când mesajul ideologic tinde să domine construcția poetică, reducând complexitatea estetică.

Totuși, din punct de vedere stilistic, Răzvan Ducan cultivă o formulă personală care combină poezia de atitudine,  confesiunea, reflecția metafizică, pamfletul și notația cotidiană. Este un procedeu caracteristic,  un amestec deliberat între registrul elevat și cel familiar. În același poem pot apărea referințe la Dumnezeu, concepte filosofice, imagini rurale și expresii colocviale sau ironice, și de aici, concluzia că această heterogenitate creează impresia unei poezii care refuză convenționalul și solemnitatea excesivă.
Mai lesne, autorul preferă metaforele expansive, uneori surprinzătoare: „Cape Canaveral-ul din municipiul falimentar Târnăveni” sau „poezia mi-e singura armă”.

Imaginația poetului Razvan Ducan este evident asociativă, abundentă și deseori spectaculoasă, ceea ce determină că acest volum, la care mă refer, să constatăm și o autoreprezentare prin numeroase mesaje de poetică implicită, cum ar fi: Poetul nu face nimic, Criticilor mei, Sunt o mărime neglijabilă, Za cu za, Alesul. Din acestea se conturează imaginea unui poet care îl percepem drept outsider, contestatar, martor moral, apărător al limbii române, mesager al inspirației.
În poemul Poetul nu face nimic, Ducan formulează una dintre ideile esențiale ale cărții: „Fără poet și poezie,/ Omenirea ar fi în eclipsă totală.” Este un adevărat crez artistic. Poetul nu apare ca un simplu creator de texte, ci ca un garant al sensibilității și libertății umane.

Dincolo de componenta militantă, cartea conține și o zonă reflexivă, adesea trecută cu vederea de către cititor. Poeme precum: Totul e foarte simplu, Ca stare și atare, Va veni momentul, Alesul, Sunt o mărime neglijabilă propun meditații asupra creației, morții, inspirației, relației dintre om și divinitate.
Aici discursul se calmează, iar poetul se apropie de o poezie a contemplației și a interogației metafizice.
Această dimensiune oferă volumului echilibru și profunzime, compensând caracterul adesea combativ al altor creații.

Așadar, Insurecția Goga  este mai degrabă o carte a consensului, pentru că ea provoacă, aprinde și invită la dezbatere. Și oricum ar fi, acest volum impresionează prin autenticitatea trăirii, coerența ideatică, forța imagistică, vitalitatea limbajului și consecvența unei viziuni poetice asumate, deși, în același timp, unele poeme suferă de exces retoric, tendințe declamative și repetitivitate tematică.
Dar, toate acestea, laolaltă  sunt aspecte care fac parte din specificul autorului, pentru că, eu consider, Răzvan Ducan nu urmărește poezia pură sau rafinamentul livresc, ci impactul direct al cuvântului.

Orice s-ar spune, pentru că se mai zice,  Insurecția Goga este un volum de poezie civică și identitară, construit pe ideea rezistenței culturale prin cuvânt, unde Răzvan Ducan transformă poezia într-o tribună a memoriei, a revoltei și a recuperării simbolurilor naționale. Cartea reunește pamfletul, elegia, reflecția metafizică și manifestul cultural într-un discurs liric identificabil și personal.
Indiferent de acordul sau dezacordul față de opțiunile moral-culturale, volumul confirmă prezența unei voci distincte în poezia românească contemporană: o voce pasională, neascultătoare și profund convinsă că poezia poate rămâne o formă de conștiință publică și de apărare a valorilor spirituale.