În volumul Haimanaua sănătoasă de Răzvan Ducan, prin lectură, se descoperă o relație profundă, aproape ritualică, dintre autor și figura tutelară a lui Mihai Eminescu. Opera sa este o consecință firească a „dependenței” lui de universul eminescian, o dependență înțeleasă nu ca slăbiciune, ci ca sursă de forță morală și estetică, prin care autorul nu se limitează la omagiul tradițional, ci construiește o biografie alternativă, afectivă. Eminescu devine reper identitar, model existențial și simbol al unei continuități culturale. Discursul cărții pune accent pe dimensiunea polemică a demersului: Răzvan Ducan se poziționează ca apărător al poetului național în fața „demolatorilor”, conferind biografiei eminesciene o aură mitică. Această mitizare nu este însă gratuită, ci rezultă dintr-o lectură intensă, repetată, care caută sensuri noi în detalii aparent minore și reconstituie momente de formare ale „poetului nepereche”.

Haimanaua sănătoasă consacră simbolul libertății creatoare și al vitalității originare a lui Eminescu.
Aplecându-ne asupra cărții avem senzația că poate fi citită ca o variantă lirică, subiectivă, a modelului călinescian Viața și opera lui Mihai Eminescu, oferind o perspectivă afectivă și contemporană asupra poetului național. Nu este o carte scrisă să-l „elogieze” pe Eminescu, în sensul tradițional, ci îl recontextualizează critic, uneori cu ironie, alteori cu duioșie, alteori cu revoltă. Întregul volum pare să funcționeze ca un comentariu asupra modului în care românii îl folosesc, îl consumă, îl manipulează și îl ratează pe Eminescu.
Pentru a-mi consolida opinia voi încerca o analiză structurată a unor poeme, poem cu poem, dar și o privire de ansamblu asupra tehnicii și intenției autorului.
*
Poemul „Veriga lipsă”[1] este o dovadă că Eminescu este fundamentul ontologic al limbii române. Poemul funcționează ca o parabolă lingvistică, unde Răzvan Ducan își imaginează un scenariu contrafactual: cum ar fi arătat limba română fără Eminescu. Nu e vorba de o exagerare laudativă, ci de o metaforă a rolului catalizator pe care Poetul l-a avut în maturizarea limbii literare, care era: o „limba pusă în gips” (o imagine excelentă), o limbă imobilă, nefuncțională, neîmplinită, o „igrasie pe verbe”, cu „adjective coclite” , o degradare a limbii ca organism viu; „cichindeali, mumuleni, pralești” sunt trimiteri la lexicul arhaic, provincial, neșlefuit. Prin aceasta se întărește faptul stagnării culturale,”ne-am fi buricat încă o mie de ani”. Acest poem ne afirmă că Eminescu este veriga lipsă dintre limba veche și limba modernă, dintre potențial și realizare.
* „Longinus versus Eminescu”[2] este o satiră împotriva profanării memoriei, unde tonul devine satiric, chiar pamfletar. Aici, Răzvan Ducan atacă instituțiile care instrumentalizează memoria poetului, exhibiționismul cultural, obsesia pentru „recorduri”, lipsa de sacralitate în raport cu moartea. Imaginile sunt intenționat grotesc-absurde: Eminescu în acvariu, ca un pește, Eminescu ca un mamut la Antipa, Eminescu scos din mormânt de un „șoricel mic”. Acest grotesc are rolul de a demasca ridicolul contemporan: transformarea poetului într-un obiect de spectacol, într-o relicvă manipulabilă. Finalul poemului introduce o morală amară: cine nu învață să moară în timpul vieții, va învăța în timpul morții, de la cei care îi supraviețuiesc.
* „Eminescu”, mitologia nașterii. Poemul reinterpretează nașterea poetului într-o cheie mitico-ironică: „Hyperionul zborurilor luceferești” – aluzie la „Luceafărul”; „apa ruptă” și „porcii săriți în cuțit” – amestec de sacru și profan; „naștere în contumacie”, Eminescu renăscut prin scris. Ideea centrală este că Eminescu are mai multe nașteri, dar o singură moarte. Iar nașterea lui literară continuă să se repete în fiecare generație.
* „Eminescule, în numele tău…”, o critica ritualurilor goale. Acesta este poate cel mai acid poem din serie, unde Răzvan Ducan atacă: festivismul gol, recitarea bombastică, ipocrizia culturală, transformarea poetului într-un pretext pentru autopromovare; iar imaginile sunt memorabile: „metafore sparte-ntre dinți ca semințe de bostan”, desacralizarea poeziei, „dâră grețoasă de muci”, dezgust față de lingușirea falsă; „tu n-ai mai avut loc în fotografie”, poetul dispare din propria comemorare. Este un poem despre uzura simbolurilor și despre cum cultura oficială îl ucide pe Eminescu în timp ce pretinde că îl celebrează.
* „Fanta Eminescu”, o ruptura dintre poet și imaginea publică. Poemul vorbește despre distorsiunea biografiei, consumul superficial al operei, incapacitatea noastră de a-l vedea pe Eminescu „adevărat”. „Fanta luminoasă” este metafora unei treceri de lumină între poet și public, sugerând că noi înșine o blocăm prin vanitate, zgomot, clișee, festivism.
* „Eminescu în cămașă de forță” sau poetul persecutat. Poemul reia episodul internării lui Eminescu, dar îl transformă într-o alegorie: „cămașa de forță” devine simbolul presiunii sociale asupra geniului, „cravata de forță” – ironie amară; chiar și eleganța devine constrângere, „magazia de lemne”, degradarea demnității umane. Este un poem despre suprimarea libertății intelectuale.
* „Mereu în chirie” – Eminescu ca locatar al cosmosului. Un poem delicat, contemplativ. Eminescu apare ca un om retras, un spirit cosmic, un gânditor care își potrivește ceasul după stele. Ideea centrală este că Eminescu nu a aparținut niciodată lumii materiale. A fost mereu „în chirie”, un trecător prin real.
* „Visele lui Eminescu”, o degradarea visului. Poemul descrie cum visul poetului este alterat, murdărit, deturnat și înghețat. Liliecii, broaștele, marțipanul, „cerul nemărginit cu ghilimele” – toate sunt simboluri ale falsificării, ale kitsch-ului cultural care a înlocuit autenticitatea.
* „Manuscrisele lui Eminescu” – relicve vii. Poemul tratează manuscrisele ca pe un giulgiu, o piele, o prelungire a trupului poetului. Ele păstrează „urme de sânge necurs”, „epidermă exfoliată”, „lupte pe ascuns”. Este o metaforă a materialității gândirii: manuscrisele sunt corpul ideilor.
* „Teatrul teilor”, Eminescu ca sufleor al naturii. O splendoare de poem, cu o imaginație scenică remarcabilă. Teii devin actori, iar Eminescu, sufleorul lor cosmic: el le „șoptește cum să foșnească”, el le dă „seva rolurilor”, el repetă cu ei în iarnă, el ridică „cortina cerului”. Este un poem despre armonia dintre poet și natură, despre rolul lui de regizor al sensibilității românești.

Așadar, cu aceste câteva exemple din analiză, ca o privire de ansamblu, aș putea spune că e vorba de o construcție literară necesară și importantă, în care produsul valoros al muncii creatoare le găsim adunate în  Haimanaua sănătoasă și, așa, formează împreună un portret poliedric al lui Eminescu. E o critică a modului în care cultura română îl tratează pe Eminescu, e o meditație asupra limbii și memoriei, e o satiră a instituțiilor culturale, e o reverie cosmică despre Poet.

Note:
[1] https://luceafarul.net/veriga-lipsa-2
[2] https://luceafarul.net/longinus-versus-eminescu

1.Bibliografie:
DUCAN, Răzvan. Haimanaua sănătoasă: Editura Vatra veche, 2026; Pref. I. Băciuţ, Nicolae (Ed.).
2.Foto: Nicolae Băciuț și Răzvan Ducan; Blaj. by Facebook.