Suntem în plină vară şi seceta ne  afectează viaţa sub toate aspectele ei. Pentru omul de la ţară, care depinde de rodul pământului, ploaia înseamnă totul. Ne aflăm sub greutatea năduşelii, atunci când betonul ori asfaltul se încinge şi aerul frige de-a binelea. În multe  zone din ţară, recoltele sunt compromise, arşiţa a ars pământul şi a lăsat plantele uscate pe câmp. Fântânile din gospodăriile oamenilor au apă puţină ori au secat pur şi simplu. Nicolae Labiş descrie acest fenomen într-un chip nemaiîntânit: ,,Seceta a ucis orice boare de vânt / Soarele s-a topit şi a curs pe pământ./ A rămas cerul fierbinte şi gol / Ciuturile scot din fântână nămol / Peste păduri tot mai des focuri, focuri / Dansează sălbatice, satanice jocuri’’ (Moartea căprioarei). Bătrânii spun că n-au mai cunoscut o asemenea secetă, decât în anul 1947, când România a trecut prin cea mai mare criză alimentară. Nu ştim ce se va întâmpla cu noi în etapa următoare, dar se  preconizează că va veni o vreme de foamete. Aşa s-a întâmplat în Etiopia între anii 1983-1985, când 8 milioane de oameni din nordul ţării au fost afectaţi de această catastrofă şi mulţi au murit. Ploile lipsesc de mai bine de o lună de zile şi ţăranii îşi pun speranţa în mila lui Dumnezeu şi, îngenunchiaţi în faţa altarului sau chiar pe câmp,  alături de preoţi, adresează rugăciuni pentru aducerea ploii :,,Stăpâne, Doamne Dumnezeul nostru (…) treci cu vederea greșelile noastre și trimite ploile tale peste locurile cele lipsite, veselește fața pământului pentru săracii poporului, pentru prunci (…) Ție ne rugăm și cu umilință cădem înaintea Ta, mărturisind păcatele noastre, deschide stăvilarele cerului, îndură-Te de bătrâni, de tineri, de pruncii de la sân (…) Doamne, știm că suntem nevrednici de îndurările Tale și că nu suntem vrednici să ridicăm ochii noștri. Tu ești drept, noi suntem nedrepți, Tu iubești, noi dușmănim, Tu ești îndurător, noi neîndurători… Așa, Doamne, Dumnezeul nostru, auzi-ne pe noi păcătoșii și nu trece cu vederea rugăciunile noastre, nici să biruiască fărădelegea noastră mila Ta, pentru că nu numai de sete ne topim ci, și de alte mii de rele, trimite, Doamne, binecuvântarea ploii Tale…” Pe vremuri, în lumea satului, atunci când seceta îşi făcea simţită prezenţa, iar recolta era ameninţată, comunitatea „punea în scenă“ două ritualuri de „chemare“ a ploii. Unul din aceste obiceiuri este cel al „Paparudelor“. Ritualul are o dată tradiţională fixă, marţi, în a treia săptămână de după Paşte, dar se practica în perioadele cu secetă prelungită, în lunile iunie şi iulie. „La acea grea cumpănă a plugăriei «fete, aproape goale, joacă în drum, îmbrăcate în frunzăriş, şi lumea le udă cu apă»”, povesteau bătrânii. Fetele cântau în timp ce erau udate: „Paparudă, rudă, /Vină de ne udă;/ Ca să-nceapă ploaie/să curgă şiroaie/ cu găleata leata/ peste toată sloata:/ unde dă cu maiul/ să crească mălaiul/ unde dă cu sapa/ să curgă apa…/ ploaia să pornească,/ holde să stropească,/ orzul şi cu grâul,/ secara şi meiul,/ legumele toate/ şi orice bucate.“ Atunci când seceta era şi mai puternică, fetele din lumea satului practicau un alt ritual  de invocare a ploii, şi mai puternic- „Caloianul“: „ fetele şi femeile de la ţară, frământau lut galben, să modeleze un om în miniatură, numit Caloian, îl aruncau în gârlă, ca să tulbure norii şi apele, cum se întâmplă înainte de ploaie“. În tot acest timp, femeile cântau: „Caloiene, iene,/ Caloiene, iene,/ Du-te-n cer şi cere/ să deschidă porţile,/ să sloboade ploile,/să curgă ca gârlele/ zilele şi nopţile/ ca să crească grânele/ să curgă şi ploile zilele şi nopţile/ să umple şanţurile,/ să crească legumele/ şi toate ierburile/ ca să plouă tot mereu,/ zilele şi nopţile/ să dea drumul roadelor,/ roadelor noroadelor/ ca să fie îmbelşugată/ ţara toată, lumea toată“. Despre acest obicei ne vorbeşte şi Dimitrie Cantemir, în lucrarea “Descrierea Moldovei”, „Vara când este secetă, cu primejdie pentru semănături, atunci țăranii îmbracă câte o copilă mai tânără de 10 ani, cu cămeși de frunze de copaci și buruiene, și cu toate celelalte copile și copii de vârsta ei, umblă jucând și cântând și cum sosesc la fiecare casă, obicinuiesc babele să le toarne pe cap apă rece, iar cuvintele pe care le cântă sunt întru același chip adică: papalugo suite la cer și deschide porțile sale și ne trimite ploaie de sus, ca să crească grâul, mălaiul și altele.”Astăzi, când seceta ne bântuie atât de puternic dar şi alte necazuri ne bat la uşă, tot la rugăciune ne întoarcem, căci este singura posibilitate de-a ne salva existenţa.

Mircea Daroşi