Dumitru PETRAȘ

Sărutul iubirii

De ce îndepărtezi, femeie, privirea ochilor mei
Nu se mai vede nici vioara iubirii prin lacrimi plângând,
Nici timpul când se căsătorește cu o femeie frumoasă
Într-un vulcan de dor iubirea se sparge
Zorii îmbătrânesc în rochia de mireasă
Numai candela stinsă se roagă în lumină
Și sub priviri de lacrimi iubirea gândului se roagă,
Iar frunza timpului, vibrând, îmi scrie o scrisoare
Eu scot mugur de apă prin forța speranței curgând
Și-mi răstignesc sărutul iubirii pe cruce,
Izvorul își face cuib în noaptea apei curgătoare
Numai eu deschid copaci să văd bucăți de infinit –
Infinit cât o casă cu rădăcini de pământ
Acoperită în zbor de păsări urcând,
Vreau aerul să doarmă între puncte cardinale
Când eu prin iubire, femeie, te cuprind.