Mihail Stan s-a născut la 12 iulie 1940, la București și a murit la 20 august 2014, în același oraș, fiind înmormântat la Cimitirul „Bellu Catolic” din Capitală. A fost un reputat actor de film, teatru, radio, televiziune și voce. A fost căsătorit de două ori și a avut un fiu. A absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică (astăzi, Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică) „Ion Luca Caragiale” din Capitală. A fost membru al Cenaclului „Flacăra”(1973-1984), în cadrul căruia a apărut în peste 1.000 de spectacole și a efectuat sute de turnee în țară. A jucat în opt filme artistice și în sute de piese de teatru. A fost invitat în emisiuni de radio și de televiziune și figurează în diverse publicații și volume de specialitate. A primit mai multe distincții ale Cenaclului „Flacăra”, între care Premiul primăverii (1975), Marele premiu de toamnă (1975) și Marele premiu pe trimestrele III și IV (1975).

Mihail Stan a fost un cunoscut și apreciat actor, care s-a făcut remarcat mai ales prin forța dramatică a interpretării. Despre Cenaclul Flacăra și prezența sa pe scena acestuia, mi-a vorbit într-un interviu realizat la 18 octombrie 2005, de la domiciliul său din București.

– Te salut, Mihail Stan!
– Te salut și eu!

– Care a fost contribuția personală la Cenaclul „Flacăra”?
– Repertoriul meu general cuprindea aproximativ 250 de titluri din poezia română și universală, mai ales contemporană – americană, suedeză, rusă și altele. Spectatorii erau electrizați în special de poemele Mistrețul cu colți de argint, de Ștefan Augustin Doinaș, și Monologul puiului de vulpe, de Evgheni Evtuşenko, care aveau aceeași valoare dramatică și putere interioară de a cuceri auditoriul.

– Publicul de atunci era avid de poezie?
– O, da, pentru că venea în contact cu creații de valoare; pe scena aceea, nu s-a promovat niciodată poezia de circumstanță. Ori această posibilitate nu exista nici în școală și nici chiar în facultate; abia în cenaclu, oamenii descopereau nume de mari poeți români aflați în viață, iar asta era o revelație formidabilă.

– Dincolo de acest câștig, spectatorii au avut și alt beneficiu?
– Într-o perioadă de austeritate și de restricții culturale nemăsurate, scena aceea a furnizat o oază de oxigen și de iarbă verde; acolo, se cântau toate genurile muzicale, în toate limbile. Spectacolele se terminau foarte târziu datorită auditoriului, care nu ne lăsa să încheiem; voia, mereu, să revenim și să repetăm melodii sau alte momente artistice. Cenaclul era un „happening” [eveniment de circumstanță] și nu se putea face, niciodată, un scenariu prealabil.

– Ce mai păstrează, astăzi, generația de atunci din magia acelor ani?
– Din moment ce, și acum, mi se cer autografe pe stradă, înseamnă că o moștenire concludentă a rămas în tinerii de atunci, care azi sunt în vârstă. Își aduc aminte de poemele pe care le recitam; de pildă, o doamnă din Deva m-a rugat, după mai bine de 20 de ani, să-i transmit textele acelea.

– Cenaclul a avut și neajunsuri?
– Din punctul meu de vedere, nu; din contra, pe lângă ceea ce am spus până acum, Adrian Păunescu a reușit performanța să plătescă cele mai mari tarife pentru artiști, inclusiv pentru copii, care nu aveau atestate sau diplome. De exemplu, într-un spectacol de la Iași a venit un astfel de copil și a zis: „Eu vreau să recit poezia «Apa».” Adrian Păunescu i-a răspuns: „Spune-o!”, iar băiețelul a declamat: „Hidrogene, hidrogene, o!” Și… gata! A fost un moment formidabil! Iar un copil ca el primea onorariul unui actor cu diplomă.

– Cum l-ai caracteriza pe conducătorul cenaclului?
– În primul rând, este o mare personalitate a poeziei și a ziaristicii românești; pe atunci, conducea o revistă [Flacăra] pe care, în ziua apariției, nu o mai găseai dacă nu te sculai devreme. El a reușit să treacă în forță prin perioada aceea dură și plină de privațiuni și nu a făcut-o milogindu-se sau cerșind. Sigur că au fost și mulți oameni care l-au ajutat în demersul lui, dar meritul principal i-a aparținut.

Florin Bălănescu