Scrisoare

Azi-noapte, sufletul și-a smuls din mine toate ițele
lăsându-mă sleit de vise.
În somnul meu, a început să plouă
cu pleoapele ochilor dintâi,
ce au văzut aripile timpului, la început,
bătând, infinite la număr și paralele,
pe deasupra abisului.
A început să plouă cu lacrimi
dulci, sărate, amare,
adunate într-un râu fără albie
venit, timid, să înece
liniștea ta sterilă, înghețată.

Apoi, nu știu cum, m-am trezit împăcat.
Afară chiar ploua,
o ploaie bună, cu soare.
Fiecare strop își alegea atent locul în care să cadă
iar lumina se scorojea pe pereții caselor.

O singură așteptare încălzește acum
culorile lumii:
când se va întoarce muzica apei în streșini?…