Iubito, de-a lungul vieții mele am nemurit zâmbete în mulți ochi triști
am lăsat multe cuvinte în inima celor din jur dar au fost și cuvinte care-au nemurit în sufletul meu amintiri
cu toate astea cea mai frumoasă privire blândă era tot a mamei
ochii ei erau albaștri ca cerul la care n-am să ajung niciodată cu mâna trupului
părul negru cândva s-a făcut cărunt dintr-o dată dar zâmbetul mamei înflorea la fel
un întreg spațiu dintre noi e plin acum cu amintiri nemuritoare
atunci tu m-ai rugat să-ți fac un parfum care miroase-a iubire, Iubita mea
fiind un băiat mai sărac decât vântul pribeag printre frunze
ți-am dăruit doar ultima mea poezie de ziua ta și-ai rupt-o.

(Mai știi când te-am rugat să nu accepți viața pe care ți-o propun oamenii din jur?)

Așa a fost, Iubito și în crucea zilei timpul meu nu are maluri
viața mea nu are niciun port în care să ancoreze măcar o noapte fericirea de-a fi
nimeni nu mă așteaptă pe țărmul depărtării mele de lumea cu franjuri de moarte la colțuri
tot ce fac astăzi abia mâine va crește-n lutul simțirii vremelnice
nu mai pot face nimic ca să schimb ziua de ieri și faptele mele zicerile mele
mâine aș vrea să fie altfel dar nu mai depinde de mine să mă trezesc dimineața.

(Mai știi că ți-am luat trupul în brațe pentru ca sufletul tău să simtă că a ajuns acasă?)

Am trăit vremuri sălbatice ți-am spus, Iubito și numai ochii mamei ascundeau liniștea
femei băutură și vise deșarte chiștoace de viață și resturi de vânt am risipit în trecerea mea inutilă clipei
învelișuri de umbră și iluzii de gând am dat la mezat pentru respirații mărunte
numai mâinile mamei îmi ștergeau de praf durerile multe și jalea
de atunci nu mă mai deschid în fața oricui pentru că nu toți au inima mea
nu toți știu cât de grea e umbra iarna când nu se mai poate întinde pe asfaltul crăpat.

(Mai știi că te-am așteptat mereu deși știam că n-o să te mai întorci niciodată?)

Timpul e mai important ca banii pentru că dacă îl dai și-l risipești
nu îl mai poți nici cere și nici lua înapoi în crucea vieții-n amiază spre noapte
albul e tăcerea tuturor culorilor ți-am spus și la nunta care n-a mai avut loc m-ai îmbrăcat numai în negru
negrul e vorbirea întregii tăceri mi-ai spus atunci
pe marginea gropii se termină viața și începe cu adevărat tristețea singurătății noastre.