Iubito, astăzi am stat la rând să mă închin la icoană în biserica joasă
era Sfântă Mărie Mare şi toţi păcătoşii se îngrămădeau să-şi coafeze memoria
erau atâtea flori încât nu mai simţeam smirna şi nici tămâia Iubito n-o mai simţeam
era arâta minciună în jur încât nici adevărul din predica preotului chel nu s-a mai văzut
atâta minciună era, Iubito, atâta necredinţă era
femeile lumii aveau decolteul prea larg şi fusta prea scurtă
voiam să mă rog să mă însingurez în liniştea mea şi-n cuvânt să-mi petrec regăsirea de-a fi
nu puteam, Iubito, atâta dezmăţ agresau privirile mele cernite atâta silă se făcea
ieşeam şoptit pe poante ca balerinele în opera pierdută a lui Ceaicovski din casa tatălui meu
sfinţii de pe pereţi şi bolta joasă îmi făceau şoptit cu mâna să nu-i vadă orbii din biserică
a vedea vedere ziceau şi nimeni nu ştia că e una să vezi cu ochii trupului alta cu ochii minţii
şi cu totul alta cu ochii sufletului vezi lumea când eşti egal cu tine însuţi la ceas de seară cu popă de negru.

(Mai ştii când ţi-am spus că m-am rugat să mă-nţelepţească Dumnezeu exact atunci când El nu mai ştia unde stau?)

Aşa a fost, Iubito, atunci când pe valuri mari de tristeţe şi umbră sufletul meu făcea surf de unul singur
era ilegală fericirea mai ceva ca-n perioada Inchiziţiei lumea vorbea în şoaptă
mă voi dormi, Iubito, mă voi dormi îţi ziceam şi nu aveai martori la declaraţia de dragoste făcută
te certam că-mi umbli prin gânduri păşindu-mi apăsat prin sufletul stingher
nu vedeai, Iubito, cum în ochii tăi limpezi sufletul meu rănit de atâtea anotimpuri
eram deja bătrân la trup tânăr la suflet eram şi abia copil în priviri.

(Mai ştii că atunci când te-ai trezit ţi-am spus că ochii tăi ascund în priviri un alt minunat rai în flăcări?)

Aşa a fost, Iubito, atunci când era ziua mamei şi îmi era atâta dor de sufletul ei
mi-ar fi prins bine zâmbetul ei mâna ei caldă de-mi mângâia sufletul mi-ar fi crescut aripi
până la cer aş fi zburat, Iubito, până dincolo de el m-aş fi dus de unul singur
printre norii răzleţi sufletul meu şi-ar fi irosit cuvinteşle şoaptele ar fi crescut mai mari ca lumina
în ceasul pătat de amintiri secundarul făcea revoluţie degeaba
minutarul ştia mersul istoriei clipei pe de rost
numai noi, Iubito, stăteam la rând de unii singuri fumam chiştoace şi retrăiam amintiri uitate
în parcul gol se dădea deşteptarea la linişti şi nimnei nu era martor la renaşterea speranţei
Dumnezeu zâmbea şoptit şi nimeni nu ştia câte kilograme are umbra soarelui iarna.

(Mai ştii când ţi-am spus că Morţii nu îi trebuie copii pentru că noi ne sacrificăm degeaba?)

Aşa a fost, Iubito, şi peste toată inima mea rănită lacrimile mamei şi ale lui Dumnezeu
m-au făcut să mai zic o dată sărut mâna luminii şi lumii
era atâta întuneric de nu se vedea speranţa, Iubito, şi mă dureau imaginile desprinse din stampe
era greu întunericul şi abia crescută speranţa
şi nimeni nu ştia că în crucea nopţii rugăciunea venea de la sine.