Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 16 → 2024

Scrisul ca formă de eliberare și nu numai

De ceva timp, nu mult dar nici puțin, rezonabil aș aprecia, constat că pe diverse căi de comunicare apar tot mai des luări de poziție, față de diverse strâmbătăți sociale, ale unor persoane din diverse domenii cum ar fi: justiție, poliție, sănătate etc. Dincolo de calitatea textelor pe care aceștia le semnează este de interes, dorința fiecăruia în parte de a expune o stare de fapt atât din domeniul pe care îl slujesc cu profesionalism, dar  aduc și critici la adresa unui sistem, ale cărui rotițe nu se mișcă corect într-un angrenaj care să ne asigure nouă tuturor un trai decent. Dacă pentru cei care au scrisul ca profesie lucrurile sunt clare și nu avem prea mult a discuta în acest sens, pentru cei care fac parte din categoriile enumerate anterior lucrurile sunt puțin mai delicate și demne de a fi luate în seamă.

M-am întrebat, cu just-temei, care este motivul pentru care aceștia se expun în spațiul public și aleg să dea din interior scoțând la iveală lucrurile murdare sau, totodată, să critice un sistem care de astfel le asigură un trai corespunzător. Poate că ne întâlnim aici cu un înalt grad de conștiință și responsabilitate, din partea acestora, motiv pentru care aceste persoane, pentru a nu fi complice cu fărădelegiile pe care le întâlnesc atât din punct de vedere profesional cât și în viața de zi cu zi, aleg să mărturisească și în acest fel să se elibereze de nedreptățile pe care le văd, dar pe care nu au puterea să le înlăture. Și vorbim aici de acea realitate obiectivă, evidentă cu ochiul liber, și care poluează spațiul public și pe al nostru tuturor deopotrivă. Ce alt motiv ar putea fi la mijloc, ce altceva ar putea să-i determine să-și expună reputația, să nu-și petreacă timpul cu lucruri de nimic, fără sens, și să ramână mai departe prizonierii acelor fapte și întâmplări care nu îndestulează decât propriul eu și astfel poate lasa conțiința să alunece într-un întuneric existențial, dramatic și pentru ei și pentru persoanele cu care interacționează. Dar nu, ei aleg o altă cale, acea de a striga că nu e bine: nu vor să fie complicii unui sistem al nepăsării. Și nu este numai lupta lor, ci este și lupta noastră, întrucât profesiile din care ei provin sunt capitale pentru existența unui stat modern, centrat pe nevoile cetățeanului, ci nu pe parazitismul unui sistem penetrat până în măduvă de sinecurism.

Pe de altă parte, acest demers denotă o maturitate a individului social antagonizat de o realitate care nu-i mai permite să se manifeste plenar, iar frica de frig și de foame, apanaj al societății comuniste, nu-l mai sperie, iar manifestarea, ca expresie a conștiinței, îl îndeamnă să scoată la iveală strâmbătățile care ne înconjoară.

Din păcate, astfel luări de poziție nu sunt suficiente, nu au susținerea celor din branșa din care ce-i care le expun provin, motiv pentru care nu au puterea de a penetra conștiința socială și a produce o schimbare în adevăratul sens al cuvântului. Ceilalți, care nu sunt implicați în ceea ce-i determină pe acești exponenți să ia o poziție, privesc cu circumspecție aceste demersuri, dacă le observă, și consideră că nu este treaba lor: A cui o fi oare? Mulți, chiar dacă se arată real interesați se mulțumesc să dea un like, și merg mai departe cu conștiința împăcată că sunt în asentiment cu cel care se manifestă public și ia o poziție concretă prin care încearcă să pună lucrurile în mișcare.

”Nu sunt pierdute decât acele bătălii pe care nu le începi niciodată.  Nu ești învins decât dacă refuzi lupta. Alminteri, orice faci, orice încerci în această existență miraculoasă-sunt victorii; și cât ar fi ele de mutilate, nu trebuie să regreți că le-ai obținut. În conștiința omului modern există această gravă confuzie între victorie și premiu. Cei mai mulți dintre noi credem că am făcut un lucru  dacă primim o recompensă: o felicitare, o distincție, o observație favorabilă. Și dimpotrivă, socotim eșuate acele acte ale noastre care au trecut neobservate, sau au fost privite cu neîncredere sau de-a dreptul cu dispreț. 

Confuzia își are rădăcini mai adânci, în setea omului pentru fructele sale.” Mircea Eliade, ” Despre numai zece oameni”

Ideea, pe care vreau să o reiterez, este că între a nu face nimic și a întreprinde ceva, chiar și scrisul, exprimarea opiniei personale, diseminarea sa pe canalele de socializare, reprezintă o luptă, începerea unei bătălii al cărei rezultat nu ne interesează. Nu ne interesează pentru că nu contează. De interes este ieșirea din starea de indiferență față de lucrurile care ne înconjoară, empatizarea cu durerea celuilalt dincolo de confortul nostru personal care, dus la extrem, ne proiectează într-o existență de larvă, care parazitează prin non-combat întregul social.

Pavel Nicolaie-membru UZPR

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați.

Drept de autor © 2009-2024 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania