Scurt istoric al satului și moșiei Mășcăteni (1583-1945)
Autor: © Eelena CHIPONCĂ
Foto: © Secțiunea iconografică, Arhiva personală – Elena Chiponcă.
Agata © 1994 – 2026; © Luceafărul;
© Drepturi de autor. Toate drepturile rezervate.

Satul Mășcăteni din comuna Albești, județul Botoșani, este situat pe malul drept al râului Jijia, la 34 km sud-est de municipiul reședință de județ, fiind străbătut de Drumul Județean 282 Săveni – Răuseni. Se învecinează la nord cu satul Trușești, la vest cu pădurea Ionășenilor și cu satul Coștiugeni, la est cu satul Băbiceni și la sud cu satul Albești. Numele așezării provine de la unul dintre patronimele Mașcat, Mascat sau Macicat, la care s-a adăugat sufixul eni, după care, prin modificări fonetice de-a lungul anilor, s-a ajuns la denumirea de astăzi.

Cercetările arheologice efectuate în zonă atestă că acest teritoriu a fost locuit încă din neolitic, iar documentele menționează că a aparținut ocolului domnesc de la Botoșani, înființat de domnitorul Ștefan cel Mare când a ctitorit Biserica Sfântul Nicolae a Mănăstirii Popăuți. Din ocolul târgului, doamna voievodului își trăgea veniturile, adunate de un cămăraș.
Prima mențiune documentară cunoscută datează de la 1 august 1583, când, înaintea domnitorului ,,Petru Voievod și a divanului domnesc, au venit călugării de la sfânta noastră mănăstire nou-zidită Galata, și slugile noastre, Gavril, și fratele lui, Albotă, și Costin, miedar [producător sau negustor de mied], și frații lui, Tiron și Toader, și alt Toader, și fratele lui, Costin, și Nicoară, și alt Toader, fiul Annușcăi, [care,] de bunăvoia lor, au schimbat între ei ocinile lor drepte și au dat rugătorilor noștri, călugării de la ruga noastră mai sus scrisă, satul Măcicătenii, ce este pe Jejia, slugilor noastre mai sus scrise, care acel sat mai sus scris a fost al nostru drept domnesc și ascultător de ocolul târgului Botoșani. Iar slugile noastre mai sus scrise au dat, în schimb, jumătatea de jos din sat[ul] Hrișcani.”¹

Satul Mășcăteni a fost stăpânit de Mănăstirea Galata până în perioada „1642-1645, când trece, prin schimb, în stăpânirea lui Grigorașco Jora, care a dat Mănăstirei Galata niște dughene ale sale din Iași.”² Cum una dintre acestea nu a putut intra în stăpânirea mănăstirii, schimbul a fost anulat. „Călugării, împreună cu Paisie, patriarhul Ierusalimului, patriarhie la care era închinată Mănăstirea Golia, vând, fără știrea lui Grigorașco Jora, satul Mășcăteni lui Bejan Balș, vecin la Albești cu Mășcăteni. Pentru a-și face acte domnești, acesta cheamă înaintea Divanului Domnesc pe Grigorașco Jora, care continua să stăpânească satul. Înaintea domnului țării și a Divanului Domnesc, Bejan Balș pierde satul, întrucât Grigorașco Jora prezintă documentele prin care devenise stăpân asupra acestuia la o dată anterioară lui Balș și, deci, avea dreptul de preempțiune.”³

La „15 iunie 1645, Vasile Voievod și divanul său întăresc lui Grigorașco Jora dreaptă ocină, și cumpărătură, și uric de întărire, cu tot venitul, neclintit niciodată, în veci, stăpânirea asupra unei seliște de sat, anume Mășcăteni, ce este pe Jijia, în ținutul Hârlău, care a fost a călugărilor de la Sfânta Mănăstire Galata.”⁴

Satul Mășcăteni a fost stăpânit de Grigorașco Jora până la „25 septembrie 1652, când acesta zălogește satul pentru un împrumut de 600 de lei negustorului Necula, cu 120% dobândă pe an, alături de satele Zăicani, din ținutul Iași, cu vecini Sălișcanii, din ținutul Dorohoi, cu vecini și Mășcătenii, din ținutul Hârlău, fără vecini [veniți din urmă]. În aceeași zi, Vasile Voievod, domnul Moldovei, întărește stăpânirea lui Necula peste satele Zăicani, în ținutul Iașilor, Sălișcanii, în ținutul Dorohoiului, și Mășcătenii, în ținutul Hârlăului.”⁵

Satul Mășcăteni a revenit în stăpânirea familiei Jora la o dată ulterioară, necunoscută, întrucât, în anul „1658, iunie, Toader Jora, sluger [căsătorit cu fiica lui Vasile Balș], scriu și mărturisescu cu acest zapis al mieu cum eu, de bunăvoia mea, de nim[en]i sâlit, nici nevoit, am vândut a mea dreaptă ocină și cumpărătură de la Rucsanda, giupâneasa fratelui mieu Gligoraș Jora, satul Mășcătenii, la țân(u)t(ul) Hârlăului, pe Jâjâia, fratelui nostru Ionașco Balș [fiul lui Vasile Balș], pârcălab [de Dorohoi], drept 400 de lei bătuți. Și acest sat, Mășcătenii, ce mai sus scrii, i-au fost și frățâni-meu, lui Gligoraș Jora, cumpărătură de la călugării Mănăstirii Galata.”⁶

Ionașco Balș a fost căsătorit cu fiica vornicului Sârbu și, apoi, cu Tofana Dubău, având șase copii, dintre care cinci fete și un fiu, Vasile. Fiul lui Vasile, Andrei, a moștenit Mășcătenii la moartea bunicului său Ionașco.
Andrei Balș, spătar în 1736 și logofăt în 1741, primește, prin izvodul din „22 iunie 1724, […] Mășcătenii, satu[l] întreg, făr[ă] de vecini, carii să hotărăscu cu Ionășenii, [și] părțili ot Alecsăștii ce să vor alegi ot Vaslui.”⁷ A fost însurat cu Anastasia Jora, cu care a avut șase copii, dintre care „Maria s-au însoțit cu Ștefan Donici, marele sluger. Moșii de așezare Buhăcenii, la ținutul Hârlăului, și Mășcătenii, tot din același ținut, îi sîntu clironomie di pi părinți. Au rămas din însoțirea aceasta doi feciori, anume Constandin și Gheorghi.”⁸ Probabil, Maria și Ștefan Donici au locuit atât la Buhăceni, cât și la Mășcăteni. Moșia Mășcăteni era exploatată de rudele familiei, în calitate de arendași, întrucât, după căsătoria celor doi fii, aceștia au primit ca dotă cele două proprietăți: Constandin – Buhăceni și Gheorghi – Mășcăteni.

În decursul anilor, moșia Mășcăteni a fost stăpânită de rudele familiei Balș, astfel: În anul „1756, Mășcătenii, de la ținutul Hârlău, erau în stăpânirea lui Sandu Balș, fiul lui Andrei Balș și nepot [al] lui Vasile Balș. În anul 1772, satul Mășcăteni, din ocolul Jijia, ținutul Hârlău, era în stăpânirea lui Sandu Balș [și] avea 19 case locuite [și] două nelocuite, iar, în anul 1774, avea 24 de case locuite de zece birnici și zece scutelnici ai postelnicului Sandu Balș, un preot și trei țigani.”⁹ În anul „1803, Mășcăteni era în stăpânirea lui Gheorghi Donici și avea 35 de birnici și 17 scutelnici.”¹⁰ În anul „1816, Mășcăteni era în stăpânirea banului Gheorghi Donici, cu 24 de birnici și 8 scutelnici.”¹¹ În anul „1820, Mășcăteni [era] al banului Gheorghi Donici. Moșia strâmtă și oameni de starea a doua, cu 56 [de] birnici, 42 [de] scutelnici și breslași ai banului Gheorghi Donici, 14 trecuți peste scutelnici, 15 slugi fără bir și alții ai banului Gheorghi Donici: zece slugi și cinci bejenari.”¹² În anul „1832, Mășcăteni era în stăpânirea bănesei Elenco Donici [văduva lui Gheorghi Donici], cu 65 de birnici, un preot, doi dascăli, un jidov orândar, patru oameni fără căpătâi, trei scutiți pentru strajă, 15 slujbași volnici, șapte văduve și trei bătrâni [fiind exploatată prin arendași].”¹³ „Elenco Donici [era] văduvă în anul 1832, cu doi copii, Ștefan și Maria.”¹⁴

„Locașul actual al bisericii din Mășcăteni a fost ctitorit de băneasa Elenco Donici după moartea soțului Gheorghi Donici. Biserica, construcție frumoasă, din piatră, era terminată la 8 noiembrie 1842, când Elenco Donici solicita sfințirea bisericii construite de ea. La 11 noiembrie 1842, dicasteria Mitropoliei Moldovei se adresează arhimandritului Atanasie Savasties pentru sfințirea bisericii din Mășcăteni.”¹⁵

„Maria, fiica lui Elenco Donici, primește ca zestre, la căsătoria cu Neculai Roset[t]i, moșia Mășcăteni; ei a[u] avut trei fiice. În anul 1849, Neculai Roset[t]i era divorțat de Maria Donici, care își stăpânea moșia Mășcăteni din zestrea părintească, iar fostul soț era căsătorit cu Pulheria Boldur-Lățescu. De la Maria Donici, moșia Mășcăteni a trecut în proprietatea lui Iorgu Miclescu, căsătorit, în primăvara anului 1855, cu Aglae Roset[t]i (1840-1873), fiica Mariei Donici și a lui Neculai Roset[t]i, care aduce ca zestre moșia mamei sale. Împroprietărirea clăcașilor din anii 1864-1865, la Mășcăteni, s-a făcut din moșia lui Iorgu Miclescu.”¹⁶

Moșia Mășcăteni a trecut, în jurul anului 1880, în stăpânirea lui Mihai V. Miclescu, despre care învățătorul satului Ionășeni, Ioan N. Costinescu, botezat de familia acestuia, spunea: „În anul 1891, proprietarul moșiei Mășcăteni era Mihai [V.] Miclescu, căsătorit cu Eliza [C.] Miclescu, un om mai în vârstă decât soția sa [cu 24 de ani], șchiop de piciorul drept, venit de la Vaslui. Alături de biserică, era conacul boieresc, o casă mare, acoperită cu tablă neagră, cu o curte mare împrejur [și] cu alte clădiri gospodărești care cuprindeau cuhnia [bucătăria], camerele servitorilor, atelierele de fierărie și lemnărie, hambare, coșare, grajdurile pentru vite și adăposturile pentru păsări. În grădină, se mai găsea și un râmnic cu pește, înconjurat de sălcii pletoase și răchite, în care mă scăldam cu Ionel și Mitică, băieții cei mari ai proprietarului, sau mă plimbam cu barca. Uneori, le surprindeam pe Zuzuca și Lilica, surorile mai mici ale fraților Miclescu, cum ne spionau de după răchiți.”¹⁷

Majoritatea oamenilor din Mășcăteni nu aveau pământ, fiind nevoiți să muncească în dijmă pe moșia familiei Miclescu. „Făceau angajamente din iarnă, când luau de la boier popușoi pentru mămăligă; de multe ori, popușoiul recoltat de ei nu le ajungea pentru un an întreg. Ion Bogdan, feciorul boieresc, trecea, seara, călare pe la porțile oamenilor cu angajamentele făcute din iarnă, ca dimineața să iasă lumea la muncă la „boieresc”. Avea plete și mustăți mari; într-o mână, ținea un harapnic de piele, iar, în cealaltă, rezemată de obli[n]cul șeii, prăjina de 12 palme cu care măsura porțiile de prașilă sau secere care trebuia făcute.”¹⁸ Mihai V. Miclescu avea 100 de stupi în știubeie din trunchiuri de copac, pe care-i ținea, vara, într-o poiană din pădure, îngrijiți de pădurarul Capac.

„Școala Mășcăteni a fost înființată în anul 1895, într-un spațiu din ratoșul satului donat de boierul Mihai [V.] Miclescu, învățător fiind preotul Nicolae Costinescu. Se numea școală de zi de cătun cu trei clase, [iar] învățătorul avea un salariu lunar de 30 de lei. Sub această denumire și cu acest învățător, a funcționat până în anul 1901.”¹⁹
Conform Legii de organizare a comunelor rurale din anul 1904, mai multe comune formau o plasă, condusă de un inspector comunal. „Pentru ocuparea funcției, inspectorului comunal i se cerea diplomă de licențiat în Drept și atestarea aptitudinilor necesare pe baza unui examen de capacitate. Chiar în ziua adoptării legii (1 mai 1904), erau numiți inspectori comunali pentru județul Botoșani Mihai V. Miclescu și Constantin Turtureanu, foști subprefecți de plasă.”²⁰
În anul „1905, Mihai și Eliza C. Miclescu vând lui Dimitrie Anastasiu 706 fălci de teren arabil și 250 de fălci de pădure din moșia Mășcăteni cu prețul de 404.000 de lei.”²¹
„În anul 1906, Dimitrie Anastasiu vinde doamnei Marieta Grigore Ghika suprafața de 706 fălci de teren arabil și 250 de fălci de pădure din moșia Mășcăteni.”²²
„În anul 1907, Mihai și Eliza C. Miclescu arendează [evreu]lui Leon Leff 894 ha, arabil și pădure, pe cinci ani, de la 23 aprilie 1907, cu 22.000 de lei pe an. Arendașul are dreptul la a treia cotă din zece fălci de pădure pe an.”²³
În anul 1908, a avut loc modificarea Legii de organizare a comunelor rurale, conform căreia primarul, ajutorul de primar și delegatul sătesc trebuia să fie știutori de carte. Atunci, a fost reînființată „plasa Trușești, cu reședința la Trușești, iar administrator a fost numit Mihai V. Miclescu. Plasa era formată din cinci comune: Albești, Dângeni, Trușești, Ungureni și Viforeni.”²⁴
„În anul 1912, Mihai și Eli[za] C. Miclescu arendează lui Leon Leff 894 ha, pe zece ani, de la 23 aprilie 1912, cu 14.000 de lei pe an. Arendașul are dreptul la a treia cotă [din] o falce [de] pădure pe an.”²⁵

Marieta [Maria] Ghika „(1861-1935), noua proprietară de la Mășcăteni, era fiica Pulcheriei [Profira] Sturdza și a colonelului rus Pavel [Petre Ivanovich] Keșcu, soră a Reginei Natalia [Obrenovici] a Serbiei. S-a căsătorit, la 13 aprilie 1886, la Iași, cu Grigore Ghika, supranumit Brigadier, născut în anul 1847 [la 20 decembrie, la Iași], fost ministru plenipotențiar la [Constantinopol (1887),] Berlin (1888-1896) și Paris (1896-1908), care moare la 13 ianuarie 1913, la Roma.”²⁶ „Au avut doi băieți, George [Gheorghe] și Henri, stabiliți la Paris.”²⁷ „Henri, născut în anul 1887, la Iași, s-a căsătorit [în anul 1913, la Paris] cu o verișoară primară a Mart[h]ei Bibescu, Margareta (Rita) Mavrocordat [născută la 2 iunie 1891, la București]; va reveni în țară și va locui la București, într-o casă boierească care există și astăzi, având pe fațadă scris cu cifre latine anul 1911 [și] aflată în imediata apropiere a statuii monseniorului Vladimir Ghika.”²⁸ „Moare în anul 1952, în închisoarea Gherla, iar soția sa, stabilită la Paris, moare în luna noiembrie 1961, la Paris. George s-a născut la 8 iulie 1884, la Sinaia”²⁹ și „s-a căsătorit, la 8 iunie 1910 [la Paris], cu o cunoscută demimondenă pariziană, Anne-Marie-Olympe Chassaigne (zisă Liane de Pougy) [născută la 2 iulie 1869, în La Flèche, Franța], cu 15 ani mai în vârstă, mare consumatoare de cocaină și opiu, bisexuală deschisă.”³⁰

După decesul soțului, Marieta Ghika s-a retras la moșia de la Mășcăteni. Aici, avea un palat cu 32 de încăperi dispuse în demisol, parter și etaj, construit pe muchia dealului Ionășeni, aproximativ la jumătatea distanței dintre cele două sate, înconjurat, pe două laturi, de pădure și dotat cu cele mai moderne utilități ale vremii: uzină electrică și apă curentă captată de la un izvor din apropiere, de unde era trimisă de un motor, prin țevi, în șase bazine mari din beton, iar, de acolo, venea, prin cădere, la palat. Tot mobilierul interior a fost comandat și livrat de la Paris. În jurul clădirii, erau alei pietruite, straturi de flori, mai ales trandafiri, și specii de pomi roditori aduse din Franța, îngrijite de un grădinar. În partea de vest, se afla o casă mare pentru personalul de serviciu, în care locuiau familia subretei, mecanicul și șoferul neamț Decan, bucătăreasa și servitorii. În spate, în partea de nord, erau beciurile, coșarele de porumb, magaziile de lemne și fântâna din care se căra apă cu sacaua la câmp pentru țăranii aflați la muncile agricole. Și mai în spate, sub poala pădurii, se aflau grajdurile pentru vite, cai și oi, atelierele de fierărie și lemnărie, garajul mașinii și șoproanele pentru trăsuri și unelte agricole. Exista o șosea pavată de la biserica din sat până la palat, străjuită de tei, iar, lângă ea, în apropierea curții, era ghereta paznicului. Cât a stat la Mășcăteni, Marieta Ghika a avut grijă de biserică și de sănătatea localnicilor. În partea de vest a pădurii de lângă palat, proprietatea sa, a plantat tei de o parte și de alta a unei alei pe care obișnuia să se plimbe, vara, cu trăsura, mai ales când aceștia înfloreau. Sătenii din Ionășeni au numit aleea „Linia cucoanei”, toponim care se păstrează și astăzi.

O parte din personalul care deservea palatul era format din turci aduși de Marieta Ghika în anul 1906: Regep Ali – pădurar, Demir Nezir – brutar, Iosub Ibraim – responsabil cu sectorul zootehnic, Mehmed Arnavadoglu – lemnar și Ferat Ibraim – la început, paznic de câmp și, după moartea lui Regep Ali, pădurar la pădurea Poienița de lângă Sulița. Vechil (responsabil cu muncile agricole) era Ioan Bursuc din Ionășeni.
În anul 1934, Marieta Ghika, suferind de o formă severă de reumatism, a plecat în străinătate pentru a-și îngriji sănătatea. După moartea sa, în anul următor, moșia Mășcăteni a revenit celor doi fii, care au exploatat-o alternativ. George, cel mai risipitor dintre ei, însoțit, adesea, de prieteni și prietene, dădea petreceri frecvente la palat alături de soția sa.
În anul 1943, prințesa Anne-Marie-Olympe Chassaigne a venit, pentru câteva luni, la moșia Mășcăteni, apoi a plecat în Franța cu un vapor din portul Galați. „La 14 august 1943, se pocăiește pronunțând jurământul [dominican] și luând numele de soră Anne-Marie de la Pénitence, nutrind speranța că păcatele ei vor fi spălate înainte de a ajunge la judecata Domnului. A murit la 26 decembrie 1950, la Lausanne, în Elveția, după cinci ani de la moartea soțului [la 19 aprilie 1945, la Lausanne].”³¹

În urma ei, palatul a rămas în grija unui administrator. În anul 1945, la retragerea armatei sovietice, acesta a fost jefuit atât de ruși, cât și de localnici, care au devastat și furat tot – mobilier, geamuri, uși, veselă, lenjerii, până și pavajul din șosea. „Acest palat putea servi la orice, inclusiv pentru un spital. Din materialul demolat, s-a așternut cărămida pe drumul de la Mășcăteni până la Gara Zlătunoaia. O oglindă mare din palat, din cristal de Murano, a fost luată de țăranul [Constantin] Iușcă, care a dus-o în casa sa din chirpici. Pentru a [putea] intra, a săpat în lut și mai bine de jumătate [din ea] a fost nevoit să o coboare în pământ.”³²
În anul 1949, Școala Drislea din comuna Trușești a cerut, printr-o adresă, primarului comunei Albești aprobare pentru ca „piatra pentru fundația școlii să fie scoasă din fostul conac [palat] al prințesei [Marieta] Ghika de la Mășcăteni.”³³ Atunci, din edificiu mai rămăsese doar fundația.

Astăzi, terenul pe care s-a aflat clădirea poartă numele „La palat”. Fântâna este în paragină, însă localnicii care muncesc, vara, pe această tarla adapă animalele de aici, numind-o „Fântâna prințesei Ghika”.

Note:

• ¹ Ioan Canciuc, Protopopiatul Botoșani (contribuții monografice asupra așezărilor, bisericii și învățământului), volumul I, Editura „Doxologia”, Iași, 2021, p. 51.
• ² Ibidem, p. 53.
• ³ Ibidem, p. 53, 54.
• ⁴ Ibidem, p. 54.
• ⁵ Ibidem.
• ⁶ Petronel Zahariuc, Lucian-Valeriu Lefter (editori), Documentele familiei Miclescu – Colecția Emil S. Miclescu, volumul I, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2014, documentul nr. 37, p. 93.
• ⁷ Elena Chiponcă, Ionășenii de azi, de ieri și de mai demult (monografie), Editura „PIM”, Iași, 2015, ediția a II-a, p. 32.
• ⁸ Maria Dogaru, Un armorial românesc din 1813. Spița de neam a familiei Balș, dotată cu steme (studiu istoric), București, 1981, documentul nr. 64, p. 103.
• ⁹ Ioan Canciuc, Protopopiatul Botoșani, Contribuții monografice asupra așezărilor, bisericii și învățământului, volumul I, Editura „Doxologia”, Iași, 2021, p. 55, 56.
• ¹⁰ Teodor Codrescu, Uricariul (colecţiune de diferite acte care pot servi la istoria românilor), volumul al VIII-lea (Condica liuzilor din Moldova de la anul 1803), Tipografia „Buciumul Român”, Iaşi, 1886, p. 324.
• ¹¹ Corneliu Istrati (editor), Condica Visteriei Moldovei din anul 1816, Editura Academiei R.S.R., Iași, 1979, p. 102.
• ¹² Corneliu Istrati (editor), Catagrafia fiscală a Moldovei din anul 1820, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2011, p. 405.
• ¹³ Corneliu Istrati (editor), Catagrafia fiscală a Moldovei din anul 1831, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2009, p. 173.
• ¹⁴ Artur Gorovei, Monografia orașului Botoșani, Editura Institutului de Arte Grafice „Marcu Saidman”, Fălticeni, 1926, p. 118.
• ¹⁵ Ioan Canciuc, Protopopiatul Botoșani (contribuții monografice asupra așezărilor, bisericii și învățământului), volumul I, Editura „Doxologia”, Iași, 2021, p. 56, 57.
• ¹⁶ Ibidem, p. 59.
• ¹⁷ Ioan N. Costinescu, Pagini din viața și activitatea unui învățător (1912-1947, 1950-1962) (manuscris inedit), Iași, 1964, p. 6, 13.
• ¹⁸ Ibidem, p. 70.
• ¹⁹ Serviciul Județean Botoșani al Arhivelor Naționale, fondul Parohia Ionășeni, dosarul nr. 497, f. 57.
• ²⁰ Constantin Cojocariu, Județul Botoșani. Structuri administrativ-teritoriale, Editura „Quadrat”, Botoșani, 2008, p. 264, 265.
• ²¹ Serviciul Județean Botoșani al Arhivelor Naționale, fondul Prefectura județului Botoșani, dosarul nr. 39/1908, f. 5.
• ²² Ibidem, f. 6.
• ²³ Ibidem, f. 10.
• ²⁴ Ibidem, dosarul nr. 8/1910, f. 6.
• ²⁵ Ibidem, dosarul nr. 39/1908, f. 12.
• ²⁶ Mihai Sorin Rădulescu, Din istoria familiei Ghika, Editura „Corint”, București, 2017, p. 276.
• ²⁷ Rudolf Șuțu, Iașii de odinioară, Editura „Corint”, București, 2015, p. 257, 258.
• ²⁸ Mihai Sorin Rădulescu, Din istoria familiei Ghika, Editura „Corint”, București, 2017, p. 276.
• ²⁹ Sorina Dănăilă, O familie din Iași prin ochii unei orizontale (articol în Internet), 2021.
• ³⁰ Ibidem.
• ³¹ Ibidem.
• ³² Dan M. Cristescu, Pe Valea Jijiei, Editura „Agapis”, București, 2009, p. 72.
• ³³ Serviciul Județean Botoșani al Arhivelor Naționale, fondul Comitetul Provizoriu al județului Botoșani, Secția Gospodării comunale, dosarul nr. 12/1949, f. 206.

Iconografie:
1.Prințesa Marieta Ghika în trăsura personală, în vizită la familia notarului Vasile Chiriac din Ionășeni, înainte de plecarea în străinătate la tratament (1934);
2.Ioan Bursuc – vechil (~1950);
3.Ferat Ibraim – pădurar (1954);
4.Palatul Ghika din Mășcăteni (foto – Muzeul de Istorie din Suceava, 2025).