Liliana Moldovan/UZPR

Farmecul poeziilor incluse în volumul „Nostalgia întoarcerii” de Titina Nica Țene, se ivește, în primul rând, din fantastica lor versatilitate. Citindu-le, te identifici cu fiecare vers. Poeziile doamnei Țene, ating sufletul oricărui cititor, sunt profunde și prietenoase. În fond, acestea nu sunt altceva decât niște delicate porți deschise spre o multiple interogații existențiale, spre sentimente general umane, spre imagini molipsite de nostalgie, spre gânduri încărcate de recunoștință și spre amintiri sacre despre copilărie și casa părintească.
Fără îndoială, dintre subiectele abordate în această carte, apărută la Editura Absolut, în 2015, un loc central revine interogațiilor existențiale legate de implacabila trecere a timpului, a orelor care ticăie a toamnă.
„Și trece timpul, așa pe nesimțite
cum trece ploaia în zilele de vară
și ne trezim, deodată, Doamne
că-n viața noastră ni se face seară”. („Cu fiecare zi murim cât puțin”, p. 53)

Cărările vieții sunt tulburi, amintirile sunt îmbătrânite și ele. Se întomnează anii, iar trecutul freamătă într-un colț de suflet. Tristețea umblă ca o molimă printre versuri și se strecoară chiar și în chipul primăverilor de altădată, a zilelor ce și-au pierdut parfumul fără prezența mamei, ființa pe care autoarea o știe plecată să culeagă florile din cer.

„Ea a plecat fără a se întoarte
acolo unde chiar și timpul s-a oprit.
În geamul ei, acuma singur
Stă liliacul înflorit”. („Singurătatea liliacului”, p. 73)

Renaște însă chipul mamei din suav lut de poezie și prinde contur în poemele : „Mama”, „Mai rezistă mamă”, „Mama nu se schimbă”, „Ziua morților”, „Toarcem amintirea”, „Copilul a îmbătrânit”, „A plecat măicuța”,„Lacrimile mamei”, „Acasă”, „Moartea mamei”.

Portretul mamei, împletit din fire de lumină poetică își sporește strălucirea în prezența versurilor de factură religioasă.

„De mă cuprind melancolii
Nădejdea mi-e, Doamne, la Tine
Ești rațiunea mea de-a fi
Că-n rest toate-s deșertăciune.” („A venit toamna”, p. 15)

Ideea de Dumnezeu, așa cum apare în aceste de versuri, este una salvatoare, aducătoare de liniște și pace interioară. Raportul scriitoarei cu Divinitatea este nemijlocit, lipsit de artificii împovărătoare. Cu suflet gingaș de copil, scriitoarea așteptă venirea lui Isus, are încredere în puterea Evangheliei, citită spre consolarea sufletului. Atitudinea Creatorului față de oameni, este, după cum deducem din poeziile doamnei Țene, plină de îngăduiță. Scriitoarea se adresează unui Dumnezeu milostiv față de care are o atitudine încrezătoare.

„Doamne, ajută-mă să pot
să fiu pagină de carte,
într-un suflet de copil,
să mă ducă mai departe…” („Pagină de carte…”, p. 98)

Scrisul este pentru autoare, har divin iar poezia o apropie de casa părintească, de melegurile unde și-a petrecut copilăria. Versurile o aduc mai aproape de proprii copii, de nepoți dar și de scriitorul Al. Florin Țene, bărbatul în care a investit frumoși ani de grijă, recunoștință și iubire.

„Să prindem clipa, să ne bucurăm
De lucruri simple, de o floare
și să ne amintim, din când în când
că viața aceasta-i, totuși, trecătoare… („Stație finală”, p. 20)

Creația devine pentru scriitoare prilej de căutate de sine așa cum bine a observat doamna Voichița Pălăcean Vereș atunci când scria într-un articol din „Confluențe literare” : „Titina Nica Țene se vede într-o oglindă ușor încețoșată de curgerea vremii : «mi s-a făcut târziu», fiindcă «trece, Doamne, vremea peste noi»…Însă, sentimentul apropierii iminentei morți nu este resimțit cu durere, ci cu nostalgie și cu o doză semnificativă de seninătate.”

Rod al unei experiențe literare autentice și fructuoase, poezia scriitoarei Titina Țene, este o poezie, subiectivă și realistă, care demască un suflet extrem de sensibil dar și o gândire matură și înțeleaptă. Prin versurile sale, domnia sa reînvie amintiri legate de anii tinereții, reconstruiește cu penelul poetic chipul părinților și se reîntoarce pe meleagurile copilăriei având certitudinea că zugrăvește o lume de mult pierdută. Trecut printr-un original registrul liric, satul copilăriei este zugrăvit prin expresii poetice melodioase și triste.

„A-mbătrânit și nucul sub care mă jucam
livada mea nu mai există,
iar casa părintească stă să cadă,
de aceea, astăzi, eu sunt foarte tristă”. („Satul copilăriei”, p. 109)

Cultul nostalgiei este în acest volum de versuri atent finisat. Poeta păstrează un echilibru sănătos între optimism și pesimism. Tritețea din poeziile sale nu este greoaie, dimpotrivă, împrumută atributul fluidității și seninătății. Scriitoarea freamătă în fața spectacolului vieții, se bucură de frumusețea fiecărei zile și de darurile oferite de lumea înconjurătoare.

„E atâta liniște în jur,
copacii-s îmbrăcați în verde
și câte o pasăre voioasă,
printre frunzișuri mi se pierde…”(„Fericire în vară”, p. 104)

Mesajul pe care îl transmite cititorilor este plin de iubire așa cum remarca Liliana Boian Terziu în cronica numită „Nostalgia întoarcerii” apărută în 2016, în revista ,,eCreator”:
,,Un dor-fior străbate fiecare poem, fiecare vers, fiecare cuvânt învăluindu-ne gândurile și transbordându-ne în lumea mirifică a copilăriei, a satului din trecut, a sătenilor din vremuri poate apuse, a anotimpurilor cu iz de viță de vie… O candoare a femeii-copil, a femeii-mamă, a femeii-mature care nu se regăsește decât cu greu în viața cotidiană și care simte mereu nevoia de întoarcere la nostalgia altor vremuri, ca o întoarcere la izvoarele vieții din care să soarbă cu nesaț apa renașterii. Un suspin pentru fiecare frunză, răsărit de soare, o amintire, toamnă împănată cu castani, pentru fiecare părinte, an, om… O ploaie de amintiri peste plopii foșnitori, peste ghioceii din crâng, peste florile din luncă, peste sălciile pletoase și peste grijile zilnice. Un strop de veșnicie cuprins în palma generoasă a lui Dumnezeu Atotputernicul, o lacrimă strânsă în ridurile faciale, un sărut de adio pus pe marginea unui anotimp pierdut, fior de iubire și de aduceri aminte.”

Atitudinea estetică față de lume și față de destinul ființei umane, pare să spună poeta Titina Nica Țene, este o condiție primordială a acceptării faptului că totul se schimbă, că viața își vede de mersul ei și chiar dacă uneori se pliază sub umbra tristeții, fiecare zi e frumoasă și merită trăită, mai ales atunci când ai șansa de a îmbrăca. clepsidra fiecărei zile. cu suflet duios de poet.