Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

SE CUNUNĂ ROBUL LUI DUMNEZEU…

Vasile Lefter [320x200]PROZĂ DE VASILE LEFTER

SE CUNUNĂ ROBUL LUI DUMNEZEU…

Biserica „Sfinţii Voievozi” din satul de pe Râmna, cu turlele ei modeste şi cimitirul vechi înăbuşit de la o vreme de buruieni, aşezat într-o margine de sat tocmai în buza micului deal ce coboară spre albia secată deseori de secetă a unui râu legendar, îşi aştepta ca de obicei întunericul, iradiind singurătate şi poveşti cu morţi care în miez de noapte ies din morminte şi stau de vorbă sau sperie vreun temerar trecător prin apropiere la ceasul fantomelor.

De când în partea dinspre calea ferată se construise noua biserică şi se inaugurase un cimitir modern, vechii enoriaşi din satul atestat cu sute de ani în urmă veneau mai rar la slujbe, iar înmormântările se răriseră de tot, cimitirul fiind plin şi în ruină.

Toamna, nopţile sunt reci şi întunericul pare mai grăbit în această seară şi ascunde imperfecţiunile unei lumi care aproape a uitat de credinţă. Drumurile de la răspântie, care se opresc în dreptul bisericii pentru o clipă, au şi în acest început de noapte miros de praf amestecat cu balegă. Pe aici încă se mai întorc de la păşune vitele din cireada satului, atâtea câte au mai rămas.

Crepusculul este tulburat de o pată albă care pe măsură ce se apropie dezvăluie silueta unui bărbat cu aer de străin, plecat totuşi de pe aici… Acesta înaintează fără grabă dinspre primăria veche şi se opreşte în faţa clopotniţei învelită cu şindrilă, aruncându-şi ochii spre cerul cu stele încă nevăzute. Va fi o noapte de toamnă asemenea multor nopţi pe care le trăise în copilăria chinuită. După îmbrăcămintea impecabilă, sacou şi papion alb, pantaloni într-o nuanţă mai închisă, nu părea de prin partea locului, dar nici străin de drumul principal ce ducea exact pe sub clopotniţă. Totul dădea impresia de încremenire la această oră de îngânare a zilei cu noaptea. După o scurtă ezitare, păşeşte pragul clopotniţei şi din aleea principală coboară în dreapta, oprindu-se în dreptul unei cruci vechi pe la care demult nu mai trecuse nimeni. Mărturie erau buruienile crescute peste cruce şi pământul surpat de ploi şi de timp. Rămase o vreme locului, uitându-se din ce în ce mai nerăbdător la ceasul fosforescent. Răspunse scurt şi fără chef la un telefon, după care se întoarse la fel de liniştit în drum, luând poziţia unui paznic de far care ştie că va sosi cândva un vapor. Rarii trecători nu-i reţineau prin nimic atenţia.

Totul pare ciudat, mai ales că timpul trece greu, „Sfinţii Voievozi” cufundându-se în noapte ca o corabie în ceaţa oceanului. În fund, în dreptul altarului, din când în când se văd mici lumini, venite parcă din fosforul mormintelor. După cum îşi consulta febril ceasul, musafirul nocturn părea să aibă o întâlnire ciudată, tainică, greu de intuit pentru cineva dinafară.

Îşi face un mic remember, revenind în anii frumoşi ai tinereţii. Atunci a trăit cele mai frumoase zile de dragoste, zile de paradis, alături de EA, frumoasa adolescentă candidă şi copilăroasă care i-a făcut nopţile boreale. Într-o astfel de noapte nebună, EA, fata cu ochii de culoarea grâului dat în pârg, i-a propus un joc straniu. Retrăieşte acum cu lăcomie clipele de odinioară şi, curios, în urechi simte mângâierea vocii aceleia din trecutul înnegurat, o voce nefirească, cuceritoare, care îl făcea să uite de întunericul vegheat de turlele bisericii.

– Dacă noi nu vom fi împreună toată viaţa, şi simt că aşa se va întâmpla, vreau să avem un copil al nostru de care nu vom şti decât noi. Va fi secretul nostru, iar peste 40 de ani vreau să ne cununăm religios în biserica unde tu ai fost botezat. Dacă se va întâmpla să ne despărţim, promite-mi că nu mă vei căuta. Taina cununiei o vom primi de la cei doi preoţi ai satului şi tu te vei ocupa de toate, păstrând cu sfinţenie legământul nostru. Va fi o cununie albă, fiindcă noi doi nu vom mai fi atunci soţ şi soţie şi nici amanţi, ci doar doi oameni legaţi până la moarte prin taina cununiei. Totul se va petrece noaptea, într-o zi de 11, a lunii a unsprezecea, noiembrie, la ora 11 noaptea. Juri?

Putea să-mi ceară şi moartea. Nu-i puteam refuza nimic. Sincer, credeam că glumeşte. Mă obişnuisem cu micile ei capricii adolescentine care o mai ţineau încă în lumea alintului copilăriei. Atunci a vrut să fie ultime ei noapte de virginitate, un dar la care nu visam atât de devreme.

În zilele următoare am uitat repede de jurământ, lacom să mă înfrupt din iubirea care mi se oferea fără teamă şi reticenţe, bucurându-ne de dulcea pasăre a iubirii dezlănţuite. Curgeam unul în altul şi nici un nor nu se vedea pe cerul nostru. Retrăiesc şi acum sinestezic multele zile şi nopţi de neuitat, greu de transpus în cuvinte.

Într-o zi însă… a dispărut! Nimeni nu mi-a putut spune nimic. Aveam o uşoară bănuială că mama ei ştia ce s-a întâmplat. Un gând negru îmi tulbura nopţile. Dacă a fugit undeva departe de ruşinea de a avea un copil fără să fie măritată? Ar fi fost inutil pentru că mi-o doream de soţie şi ea ştia asta. Totuşi? Am trăit ani în şir distrus de brutalitatea întâmplării mele de dragoste. Uneori blestemam. Aş fi vrut să nu fi fost eu alesul acestei experienţe. Frumuseţea ei, candoarea, jocul galeş al ochilor mă urmăreau noaptea ca nişte năluci. Recunosc că nu m-am vindecat niciodată. Dacă nu plecam departe, înnebuneam.. Curajul pe care mi-l admirau camarazii de Legiune era de fapt un mod de a pune capăt unei vieţi blestemate. Zecile de femei care îmi ţinuseră de urât rămâneau în urmă ca nişte paşi pe nisip. Trufie! O visam uneori, certându-mă.

Pe măsură ce trecea timpul, încep să cred că totul a fost o cacialma ieftină, văzând-o nepăsătoare în braţele vreunui aventurier. Aşteptarea mea pare fără noimă. Cu bună ştiinţă m-am făcut şi de râs. Chiar preoţii de aici m-au privit încă de la început ca pe un exemplar dus. I-am asigurat însă că nu vor regreta efortul, aşa că…

Acele ceasului par să se fi oprit în loc. Secundele sunt ca minutele. Zece treizeci… Zece patruzeci şi cinci… Zece cincizeci. Simt o transpiraţie rece. Mă dor ochii scrutând întunericul. Recit în gând un vers din Eminescu…”Dar nu vine”… Din ce în ce mai mult mă simt prizonierul unei farse din care nu mai pot ieşi. Încep să mă rog. Nu mai ştiu nicio rugăciune. Nu contează. Dumnezeu ştie ce vreau să spun, că de aceea e Atoateştiutorul.

Unsprezece fără cinci! Un zgomot asurzitor de motor şi o maşină de culoarea întunericului îşi proiectează caroseria pe ziduri la lumina farurilor poziţionate pe fază lungă. Uşa din stânga se deschide şi coboară serafică, plutind, mireasa visurilor mele. Superba mea iubită de odinioară, neschimbată parcă de trecerea duşmănosului timp măsurat de ceasornice. Ochii ei taie întunericul, părându-mi acum de culoarea grâului copt. Plin de o emoţie paralizantă îi ies înainte şi, sorbind-o din priviri la lumina farurilor, vreau s-o îmbrăţişez. Îmi pune uşor un deget pe buze şi, ca la prima întâlnire din vacanţa aceea de neuitat, ştiu că trebuie să fiu cuminte, ascultător. Mă ia de braţ cu tandreţe şi cu eleganţă, cum numai ea ştie. Vibrând de fericire, intrăm în curtea bisericii şi, de aici, plutim spre intrarea principală. Biserica e încă în întuneric şi mă săgetează gândul că preoţii m-au crezut nebun şi şi-au văzut de treabă. În urma noastră se face întuneric. Lumina farurilor rămase aprinse scade brusc. Pun mâna pe clanţă. E deschis. Semn bun. Există cineva care ne călăuzeşte paşii!

Cu sfială şi pietate, mirii păşesc pragul lăcaşului sfânt ale cărui icoane poartă patina vremii. De undeva dintr-o strană sau din înaltul cupolei curg sunetele unei melodii liturgice. Lumina candelabrelor creşte încet, inundând toate ungherele bisericuţei de lemn. Cu fiecare pas emoţia creşte, aducând în sufletele celor doi o undă de nelinişte. Cei doi preoţi, îmbrăcaţi în odăjdii de sărbătoare, aşteaptă şi ei pătrunşi de solemnitatea insolitului eveniment religios. Un copil, ca un înger, ivit de nu ştiu unde, pune în mâna frumoasei mirese un buchet tradiţional pentru asemenea momente.

Ajunşi în faţa altarului, mirii se opresc. Două perechi de naşi tineri, cu patru lumânări de cununie îşi ocupă locurile cerute de ceremonial. Începe slujba sfântă a cununiei. Biserica pare acum o navă scăldată în lumină sfântă, binecuvântată de Dumnezeu. Se citeşte Evanghelia, se pun în degetele mirilor inelele de cununie, făurite din flori de suflet. Cei doi preoţi le pun mirilor pirostriile, unindu-i sub semnul credinţei strămoşeşti. Ca un laitmotiv… Se cunună robul lui Dumnezeu…

Ritualul se încheie cu o altfel de predică şi cu magicul dans „Isaia dănţuieşte”. Bărbatul şi femeia tresar la fiecare cuvânt al melodiei. Când ultimele tonuri se sting, însoţiţi de preoţi şi de naşi, mirii trec pe la icoane, după datină.

După cele sfinte urmează cele lumeşti. Strădania preoţilor se cere răsplătită. Mirele, sub privirile calde a le suavei mirese, pune pe masa de cununie două plicuri încrustate cu chipurile îngândurate a doi tineri care au aşteptat o viaţă binecuvântarea bisericii. Primul plic avea scris în partea de jos: „Pentru bunătatea şi cucernicia preţilor acestei biserici”. Cel de-al doilea atrăgea atenţia prin trei cuvinte scrise în chirilică: „Donaţie pentru biserică”.

Înainte de a părăsi biserica, mirii se apropiară de preoţi şi, fără nici un cuvânt, îi îmbrăţişară cu dragoste. O lacrimă abia văzută poposi în ochii fericiţilor îndrăgostiţi. În tăcere, porniră spre ieşire, conduşi de preoţi şi de naşi. Îşi întoarseră încă o dată privirea spre altar, îşi făcură cruce şi ieşiră în semiîntunericul stăpân pe aleea principală. Surprizele nu se terminaseră însă. La un semn nevăzut, aleea fu invadată de lumini multicolore. Camere de luat vederi şi aparate de fotografiat păreau răsărite din pământ. Pe neaşteptate aleea se transformă într-un tunel de flori. Glasuri tinere începură să cânte „Mulţi ani trăiască!”, Tensiunea emoţională a proaspeţilor cununaţi atinseră paroxismul. Mireasa îşi rezemă capul de pieptul iubitului privindu-l cu nesaţ în ochi., mulţumindu-i pentru fascinanta noapte a cununiei. Glasurile armonioase ale nuntaşilor veniţi să vadă minunea din biserica lor fură acoperite de vocea înaltă a unui copil: „Să se sărute mirii!”. Bărbatul şi femeia uniţi prin taina cununiei se opriră în mijlocul aleii şi se conformară corului de voci receptiv la îndemnul copilului înger. Un sărut lung, cel mai sfânt din toate săruturile lumii. Un sărut pe care nici EL, nici EA nu doreau să-l întrerupă. Îmbrăţişaţi, au ajuns la capătul culoarului viu. Se întoarseră pentru un rămas bun fără cuvinte. S-au întors apoi cu faţa spre ieşirea din curtea bisericii, mireasa aruncând în spate, după datină, buchetul purtat cu atâta dragoste pe timpul ceremoniei..

Trecerea pragului dintre sacru şi profan s-a făcut dureros. Ea îl trase uşor până la uşa din stânga limuzinei lăsate în dreapta bisericii, îşi desprinse voalul de mireasă şi i-l puse după gât omului pe care l-a îndrăgit de pe vremea când era o liceancă visătoare, dornică de o iubire unică. El scoase din buzunarul de la piept un plic delicat pe care i-l strecură în mână. Disperat la gândul că nu o va mai vedea vreodată, într-o pornire necontrolată o strânse în braţe şi o sărută lung şi pătimaş, bucuros că acum nu mai este un păcat. După un timp greu de măsurat, ea se desprinse cu delicateţe. Avea ochii înecaţi în lacrimi. Acţionă telecomanda, lunecă ireal din braţele iubitului, urcă în maşină,porni motorul, îşi mai aruncă o dată privirea spre biserică şi spre alesul ei şi demară uşor, luând-o pe drumul pe care a venit. De la intersecţie, maşina dispăru într-un nor de praf, cu motorul ambalat ca la un raliu. Miezul nopţii trecuse demult.

Rămas în mijlocul drumului, trist şi fără speranţă, ca după un vis frumos care se termină cu un coşmar, bărbatul îmbrăcat sărbătoreşte mai sărută o dată voalul iubitei sale şi porni obosit pe aceeaşi uliţă a primăriei vechi, retrăindu-şi anii de şcoală. Totul părea neschimbat, dar în ruină. Ca şi sufletul său. Traversă calea ferată, trecu pe lângă fosta fabrică şi se opri în faţa parcului unde îl aştepta un automobil de culoare albă. Şoferul îi făcu semn să urce. Răspunse cu un gest larg, tradus prin mai târziu. Intră în parc şi se îndreptă spre banca pe care a stat multe nopţi şi zile cu iubita. Aşezându-se, a simţit o uşurare, ceva care semăna cu plăcerea levitaţiei din visele frumoase. Privi cerul plin de stele şi, ca odinioară, vru să-şi găsească steaua care i-a călăuzit drumul vieţii. Reveria îi fu tulburată de melodia dulce a telefonului care îl anunţa că are un mesaj. Indiferent, deschise mesageria. Fără a citi textul, derula mesajul pentru a vedea autorul. Pentru câteva clipe se blocă. Mesajul era semnat „Mireasa ta”. Citi cu înfrigurare textul începând să tremure din toată fiinţa: „Sunt cea mai fericită femeie din lume. Nu credeam că ai păstrat la piept scrisoarea pe care ţi-am trimis-o într-o noapte de dor, sărutând-o ca o nebună, cu buzele rujate. Acum îţi dezvălui şi eu un secret: Ai fost singurul bărbat căruia m-am dăruit vreodată şi nu-mi pare rău. A meritat! Poate Dumnezeu îmi va da puterea să scriu cartea vieţii mele, fiindcă am multe de povestit. Ai grijă de fiii noştri. Doar a ta, fata cu ochii mari, de culoarea grâului dat în pârg, sau a grâului copt.”

După citirea repetată a acestor rânduri, totul i se tulbura în minte. Nu mai ştia dacă a visat sau cineva i-a spus o poveste. Pieptul începu să-l doară, inima îi bătea din ce în ce mai tare, grăbindu-se parcă să ajungă la finiş. O ameţeală dulce îl toropi. Îşi aminti că nu şi-a luat medicamentele. Caută într-un buzunar, dar cutiuţa salvatoare nu era la locul ei. Nici nu avea cum. Acesta era un costum de mire şi mirii sunt puternici, nu au nevoie de pastile, aşa că… Îşi mai aruncă pentru ultima oară ochii spre cer şi îşi aminti de o replică din „Steaua fără nume” a lui Sebastian: „Alcor şi Mona…”.

Nu simţea nicio durere. Trecerea în neant se făcea lin, din ce în ce mai lin… Sătul de aşteptare, dar şi îngrijorat, şoferul intră în parc căutându-l pe băncile dintre castani. Îl zări undeva în fund, lângă vechea farmacie şi crezu că a adormit. Se apropie şi îl strigă încet. Nici un răspuns. Încă un pas şi se îngrozi. Prietenul său de-o viaţă, camaradul din Legiunea străină, avea capul dat pe spate, iar la piept strângea încă voalul miresei lui, ca într-o ultimă îmbrăţişare. Sună grabnic la Salvare. Medicii au putut constata doar decesul cauzat de infarct. Mult încercata inimă a omului, care a trăit o viaţă de zbateri, nu a putut trece peste emoţiile zilei. Şi dragostea ucide!

Familia a ajuns repede la morga spitalului, pregătind cele necesare înhumării după datină. În costumul de mire au găsit un petic de hârtie pe care erau înşirate câteva litere strâmbe: „Să fiu îngropat în cimitirul vechi, în mormântul bunicilor mei. Ea să nu afle!”

Întorşi în biserică după încheierea ceremonialului de cununie, preoţii descoperiră pe masă cele două plicuri. Se înţeleseră din priviri să-l deschidă pe primul. Nu le venea a crede. Pe un Cec era înscrisă o sumă cu multe zerouri. Citiră simultan rândurile însoţitoare: „Să-l împărţiţi ca fraţii!” Dedesubt, în loc de semnătură, două cuvinte: „Părinţii voştri”.

Deschiseră tăcuţi şi al doilea plic. Un alt Cec, cu o sumă şi mai mare şi cu un text explicativ: Înălţaţi o biserică nouă pentru închinăciune şi păstraţi-o pe aceasta pentru taina cununiei. De la părinţii voştri cărora le-aţi dat bucuria unirii cu Dumnezeu. Fiţi binecuvântaţi!”

Fără vorbe, cei doi preoţi aprinseră lumânări în toată biserica şi slujiră până în zori pentru sufletele celor care s-au zbătut în această lume, fără a şti că unul dintre ei a trecut în lumea celor drepţi.



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 26 de abonați

2 comentarii la acestă însemnare

  1. Toader RĂDUŢĂ spune:

    SUPERB!
    Domnule profesor, sa va dea Domnul sanatate pentru a ne mai emotiona cu astfel de scrieri.

  2. Eugen CALCAN spune:

    Foarte frumos! Mi-am trait copilaria si adolescenta in Gugesti, satul descris cu atata sensibilitate de domnul profesor Vasile LEFTER. Dupa atatia ani care au trecut aproape fara sa ne dam seama, gandul ca l-am cunoscut si i-am fost prieten autorului acestor randuri minunate, ma onoreaza. Felicitari domnule profesor Vasile Lefter! Bravo Vasilica! Cu aleasa stima, Eugen Calcan (Gelu).

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5