George Enescu s-a născut la 19 august 1881, în satul Liveni-Vârnav, comuna Dumeni, plasa Centrală, județul Dorohoi (astăzi, satul George Enescu) și a murit la 4 mai 1955, la Paris, fiind înmormântat în Cimitirul „Père-Lachaise” din capitala Franței. A fost un celebru compozitor, violonist, pianist, dirijor, muzicolog, pedagog și politician. A fost căsătorit cu Maria Rosetti-Tescanu (căsătorită Cantacuzino) și nu a avut copii. A absolvit Universitatea de Muzică și Artă Dramatică din Viena și Conservatorul din Paris. A compus peste 170 de lucrări orchestrale, vocale sau corale și a concertat sau dirijat pe cele mai importante scene ale lumii. A primit Legiunea de Onoare a Franței în grad de Ofițer (1913) și de Cavaler (1936). A fost ales membru de onoare al Academiei Române (1916), membru corespondent al Academiei Franceze (1929), membru al Academiei Naționale „Santa Cecilia” din Roma (1931), membru titular al Academiei Române (1932) și membru al Academiei de Arte și Științe din Praga (1937). A deținut funcția de președinte al Societății Compozitorilor din România (până în 1949). S-a exilat definitiv la Paris (1946). În mai multe orașe din țară, este organizat, periodic, festivalul internațional care îi poartă numele, ajuns la cea de-a XXV-a ediție (din 1958), în orașul Sinaia, județul Prahova, funcționează casa mememorială cu numele său, iar Poșta Română a emis mai multe plicuri cu ștampilă specială și timbre poștale cu efigia sa.

Teodora Focșeneanu este muzeograf în cadrul Casei Memoriale George Enescu din Sinaia, secţie a Muzeului Naţional George Enescu. Despre viața și activitatea ilustrului muzician, precum și despre muzeul omonim, mi-a vorbit într-un interviu realizat la 1 august 2012, în incinta acestuia.

– Doamnă Teodora Focșeneanu, vă rog să prezentați câteva date din biografia marelui compozitor.
– S-a născut într-o familie înstărită, mama fiind fiică de preot, iar tatăl – învățător, devenit, ulterior, arendaș. Dintre cei opt copii ai familiei, a fost singurul care a supraviețuit copilăriei; din acest motiv, a avut parte de o grijă absolută din partea părinților. A primit o educație muzicală, iar mama i-a fost tot timpul aproape, susținându-l și încurajându-l. De mic copil, a dovedit un talent deosebit pentru muzică și, de aceea, părinții au luat în serios acest lucru și l-au trimis la studii. La vârsta de șapte ani, a plecat la Viena, unde a absolvit școala de muzică, al doilea din promoție, cu diplomă de excelență; i se spunea și „micul Mozart”, pentru că a excelat în tot ceea ce a făcut în plan muzical. La vârsta de 13 ani, a ajuns la Paris, unde și-a finalizat studiile și, mai târziu, s-a și stabilit. Chiar dacă a fost desăvârșit în străinătate, el nu a uitat niciodată că a plecat de aici.

– Ce puteți spune despre viața sa personală?
– A fost un om de o mare generozitate, având în preajmă numeroși prieteni. A iubit-o mult pe Maruca [Maria] Cantacuzino (născută Rosetti-Tescanu, într-o familie aristocrată), care i-a devenit soție în anul 1938 și i-a fost aproape până în ultima zi a vieții; înainte de căsătorie, prietenia lor a durat 21 de ani. Enescu mergea și compunea la conacul de la Tescani, locul natal al Marucăi, pe care l-a iubit la fel de mult ca și soția sa.

– Cum este structurat și ce conține muzeul?
– Prima încăpere este sufrageria, care îmbină armonios mai multe stiluri: Biedermeier (prin mobilier), oriental (prin tapiserii) și românesc (prin șemineu și ceramica foarte veche de Corund, care îl împodobește). Soba este din teracotă văruită, în ton cu albul varului de pe pereți. De aici, se intră în salonul de muzică, cea mai frumoasă cameră a casei. Este expus pianul marca IBA, care a susținut activitatea componistică și concertistică a maestrului, alături de mari personalități culturale ale vremii și de Familia Regală. A fost fabricat la Lausanne [Elveția] și, ulterior, restaurat, fiind piesa centrală a muzeului. Mai pot fi văzute câteva scaune îmbrăcate în piele de Cordoba, vechi de peste cinci secole, un lampadar cu crep original, realizat în stil Art Nouveau, icoane autentice, de influență bizantină, și câteva piese textile. Urmează dormitorul soției, spațios și amenajat eclectic, unde se află o icoană din Maramureș și cele două fotografii reprezentative ale camerei – una a Marucăi, la vârsta de 19 ani, iar cealaltă a maestrului, cu trei ani înainte de plecarea din țară. Oglinda este originală, iar mobilierul a fost realizat în stil Biedermeier. Alături, este situată baia, care păstrează instalația inițială a căzii. În continuare, se găsește un dressing, unde Maruca își ținea garderoba. Trecând printr-un hol împodobit cu un covor autentic românesc și o ladă de zestre, se ajunge în dormitorul, foarte auster, al lui Enescu. Încăperea îl reprezintă deplin, pentru că maestrul a fost, pe cât de genial, pe atât de simplu și de modest, după cum spunea chiar el: „Simplitatea în viață este adevărata libertate.” Se remarcă bastonul original al lui Enescu, dulapul în care-și ținea hainele și lada de zestre, o piesă foarte veche. Scările care urcă duc la mansardă, iar cele care coboară – la sala de concerte, fost garaj al maestrului. Prima cameră de la mansardă era preferata lui Yehudi Menuhin, care a venit prima oară aici în 1927 și i-a fost elev lui Enescu, studiind vioara în această casă. S-au mai păstrat de atunci telefonul de interior și câteva gravuri. Următoarea încăpere este o sală de studiu, în care se află lampadare din fier forjat și din alamă, o oglindă din cristal, o gravură autentică, câteva afișe ale vremii și mobilierul original, din care rețin atenția o masă cu intarsii metalice și o alta cu blat ceramic. Mai poate fi admirată o pianină Schiedmayer, o piesă veche, cu clape din fildeș și suporturi pentru lumânări, care-i folosea în activitatea componistică, și câteva facsimile, aduse de la Biblioteca Națională. Geamurile, originale, ca și toată tâmplăria casei, sunt de dimensiuni mici, dar prind foarte bine lumina. Printr-o ușă laterală, se face legătura dintre mansardă și una dintre terasele casei, realizată în stil autentic brâncovenesc, cu deschidere spre trei puncte cardinale; aici, era locul unde maestrul își primea oaspeții și servea ceaiul de la ora cinci a după-amiezii.

– Curtea a rămas la fel ca atunci?
– Păstrează aceleași dimensiuni, doar că, la restaurare, gardul a fost refăcut; în rest, nu s-a intervenit.

– Ce decizie au luat soții Enescu în privința acestei case?
– Au hotărât să o doneze statului român, pentru ca acest loc minunat să vină în sprijinul celor care iubesc actul de cultură. Casa a fost restaurată și a intrat în circuitul muzeal în anul 1995.

– Există urmași în viață?
– Din căsătoria anterioară, cu Mihai Cantacuzino [fiul lui Gheorghe Grigore Cantacuzino „Nababul”, decedat în 1928, într-un accident rutier], Maruca (stinsă din viață în anul 1968, la Paris și înmormântată în Cimitirul Père-Lachaise) a avut doi copii – Constantin „Bâzu” și Alice [căsătorită Sturdza]; băiatul a murit la Madrid [în 1958], iar fata i-a supraviețuit în Franța [până în 1979], fiica ei, Ioana, trăind la Paris.

Florin Bălănescu