Revista Luceafărul: Anul XI, Nr. 11 (131), Noiembrie 2019
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: ISSN 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

Singură în galaxie

Primit pentru publicare: 21 Nov. 2019
Autor: Ecaterina PÂNZARIU
Publicat: 27 Nov. 2019
© Ecaterina Pânzariu, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE
Opinii, recenzii pot fi trimise la adresa: ionvistrate[at]gmail.com  sau editura[at]agata.

Sunt în mijlocul galaxiei, sunt înconjurată de planete
și de astre, plutesc, nu mai e nimeni în jur, sunt singură într-un vid,
un vid lipsit de viață, deși sufletul meu plutește acolo, cufundat
în corpul meu, nu e viu, a fost ucis
bucățică cu bucățică și el acum doar zace în mine. Și
mă gândesc, sunt singură, plutesc, nu se mai mișcă
nimic, totul stagnează și timpul nu mai trece. Universul e pus pe repaus
și mă simt singură. Tot singură m-aș simți și în mijlocul unei mulțimi
de alți oameni, alte suflete ce respiră, cărora le curge sânge
roșu prin vene, suflete vii sau moarte, dar totuși suflete. Sunt singură.

Simt cum doare. Plutesc și absența timpului atinge ușor,
dar cu un impact mai mare și mai dureros, atinge
toate rănile deschise de pe suprafața corpului meu uscat;
totul devine atât de profund, simt tristețea și singurătatea
până în măduva oaselor. Dar nu pot schimba asta, nu e așa?
Nu mai e nimic de făcut. Sângele meu albastru strâns în stropi firavi
țâșnește din căminul de răni ce îl deține corpul meu. Formează picuri
micuți ce îngheață în galaxie, am rămas eu și
părți din mine, înghețate, în univers. Tot singură.

Se spune că ești văzut de acea persoană care își folosește ochii pentru a face
asta, dar privit ești doar de acel cineva ce își folosește inima pentru a face
asta. L-am privit cu sufletul, cu inima, cu ochii, chiar și cu mintea, l-am admirat;
acum mi-a mai rămas doar o subtilă, o ștearsă urmă din parfumul său,
parfum pe care îl inspir amestecat cu mirosul metalic și
totuși etern al sângelui albastru înghețat. M-am oprit
din plutit, acum chiar totul e neclintit. Oare nu pot stagna și sentimentele mele…?

Stau și mă gândesc la univers, la creație, la ființele umane, la iubire.
Există miliarde de suflete pe planetă și cine știe câte
altele mai sunt dincolo de gardul albastru-verzui unde ne ducem
veacul. Și totuși eu de tine m-am îndrăgostit… Sânge albastru și
parfumul tău, galaxia și eu. Și nimic nu se leagă, și
nimic nu mai există. E ca și cum o singură persoană poate înlocui
cu prea multă ușurință o mulțime de alte persoane sau alte nevoi;
cu el totul e destul. Mă omoară gândul la el, simplul fapt că mă visez
în brațele lui mă distruge. Planetele știu deja, cum le vorbesc
despre el de parcă el însuși ar fi o planetă, un alt astru care
să lumineze, care să arunce cu căldură și care să îmi dezghețe stropii rigizi,
totuși uscați, de sânge albastru trist.
Sufletul lui lasă umbre în vidul în care plutesc, și totuși
ele strălucesc în întuneric iar asta mă sperie, asta îmi arăta
din nou cât de special ești.

Deși mă aflu în vid, plutesc în constelație și văd cum
soarele aruncă mingi de foc în univers. Mă lovește și pe mine una,
iar acum ard. Doar sângele meu albastru ce încă este înghețat
la suprafața rănilor deschise de pe corpul meu rămâne neatins și
tot neatinsă rămâne și dăinicia ta prin persoana mea.