SINGURĂTATEA NUMERELOR PRIME
(Blobachtungen über das Gefühl des Schönen und Erhabenen)
In memoriam: Eugen Jebeleanu („Hanibal”)

Motto:
„Nicicând nu-i dat iubirii adevărate
Să curgă lin și fără tulburare.”
(William Shakespeare)
„Un gând scris e mort. Trăia.
Nu mai trăiește. Era floare. Scrisul
l-a transformat în ceva artificial,
adică imuabil.”
(Jules Renard)

„Niciun număr prim din apropierea lui N
nu are dreptul să se aștepte la o potențială pereche
mult mai aproape decât în N, o prăpastie
mult mai largă decât 2 atunci când N este mare.”

Tost en venrem a l’assai.
Atingerea nivelului de Svamrta presupune
Tendința spre Ananda, Ananta, Sampatti, Sampanna;
Surescitarea învelișurilor Binelui: Prana, Vyana,
Udana, Apana, Samana; respirația, vederea,
Auzul, vorbirea etc., exercitate prin ochi, ureche,
Minte, voce, dar și piele, carne, mușchi, oase și măduvă.
Sat (existența) necesită Medgang (mersul cu soarta).
O complinire este ID (iubirea deplină): relația-tangaj frumusețe-tragedie.

Lăsat-am în urmă thalassa aforroos; perpetua mișcare
A mării, cu valuri ce se-ntorc neîncetat în mișcarea lor circulară.
Am renunțat la prinderea rechinilor în coțadă.
Apoi m-am scăldat în nudă uitare, în iazul Nimfelor, Apsavastirtha.
În zare, fantastice stânci roz-diafan, întretăiate la intervale
De straturi de gresie ignee: galben, portocaliu, roz, roșu, violet.
Soarele s-a prins în joc de oglinzi, razele-nsuflețind cuarțitul;
În altorelief, munți acoperiți de străvechi păduri de fag.

Parcă-n reverie, pentru o clipă am simțit pământul trepidând:
Se făcea că trecea triumfal, rânduri-rânduri, cavaleria numidă.
Silueta lui Hanibal impunea, sub colivia hawdah,
Prinsă în harnașamentul unui uriaș elefant, aflat în pas legănat.
Toți facem parte din același Cosmos-Ou, Brahmaanda.
Prin omătul translucid-cleștar și vânturile transalpine:
Spectrul generalului erou interfera cu piscurile și ravenele montane veșnice!

Mi-am luat inima-n dinți, m-am abandonat mersului
Cu soarta (Medgang), și-am purces descinzând pe o vastă luncă,
Parcă desprinsă din Câmpul Akashik, domeniul divin:
O adiere dulce-amăruie acoperea lanul de rapiță, care
Părea că a captat lumina astrului zilei, aură și narcoză de aur!
Ca doi copii ai naturii ne-am tolănit în sipetul
Firelor galbene de rapiță, scăldate parcă într-o pomadă de polen.
Zefirul imprima un du-te – vino covorului de plante ca-ntr-un vals de Chopin.
Printre suspinele noastre, parcă îngânând, se prefirau sunetele stranii
Al morilor gigantice, moderne, de vânt: „Sfârr… hârș… sfârr… hârș!”
Ne spionau oare, aruncând ocheade? Gânguream printre
Zâmbete și sărutări (când sprințare, când molcome). Mintea a prins
A visa, având acces la arpegiile nelocate, la lumile interioare, în ritual de trecere.
Vertijul molatec și morfic ne metamorfoza parcă în oaspeți de vază,
În Dominus Aurea, unde se lăfăia între perne Nero,
Constructor și regizor straniu, nebun, al unui palat incredibil.
Cu etaje falnice și cu sufragerie rotativă, în mișcare sub geana Lunii.

Se impunea să viețuim cu toată curățenia sufletelor noastre;
Această sfântă abandonare a trupurilor și sufletelor noastre,
Parte dintr-o splendoare asumată, efemeră, miraculoasa Hadara,
Este oare preambulul despărțirii noastre?
Noi suntem suma experiențelor noastre; iubirea, la fel, o experiență
Ce oscilează între atragere și respingere; e parte a unui sângiuri.
Acesta e valsul de adio?

Mereu am dorit a fi două numere prime (primul și ultimul
Din viața și iubirea noastră); totuși, numerele prime
Sunt o specie muribundă, nu dispar niciodată cu desăvârșire,
Ele continuă la nesfârșit, dar cad în quasi-uitare.

Pe-nserat, din intimitatea pufoasă și lascivă a casei,
Dincolo de ferestre, melodia melancolică a gramofonului levitează
Printre notele armonice, care se aștern ca o ninsoare diamantină:
„Iubesc femeia,
De dorrr… nebună!”