Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

    Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 13 → 2021

    SINGURĂTATEA NUMERELOR PRIME. (Blobachtungen über das Gefühl des Schönen und Erhabenen). In memoriam: Eugen Jebeleanu („Hanibal”)

    SINGURĂTATEA NUMERELOR PRIME
    (Blobachtungen über das Gefühl des Schönen und Erhabenen)
    In memoriam: Eugen Jebeleanu („Hanibal”)

    Motto:
    „Nicicând nu-i dat iubirii adevărate
    Să curgă lin și fără tulburare.”
    (William Shakespeare)
    „Un gând scris e mort. Trăia.
    Nu mai trăiește. Era floare. Scrisul
    l-a transformat în ceva artificial,
    adică imuabil.”
    (Jules Renard)

    „Niciun număr prim din apropierea lui N
    nu are dreptul să se aștepte la o potențială pereche
    mult mai aproape decât în N, o prăpastie
    mult mai largă decât 2 atunci când N este mare.”

    Tost en venrem a l’assai.
    Atingerea nivelului de Svamrta presupune
    Tendința spre Ananda, Ananta, Sampatti, Sampanna;
    Surescitarea învelișurilor Binelui: Prana, Vyana,
    Udana, Apana, Samana; respirația, vederea,
    Auzul, vorbirea etc., exercitate prin ochi, ureche,
    Minte, voce, dar și piele, carne, mușchi, oase și măduvă.
    Sat (existența) necesită Medgang (mersul cu soarta).
    O complinire este ID (iubirea deplină): relația-tangaj frumusețe-tragedie.

    Lăsat-am în urmă thalassa aforroos; perpetua mișcare
    A mării, cu valuri ce se-ntorc neîncetat în mișcarea lor circulară.
    Am renunțat la prinderea rechinilor în coțadă.
    Apoi m-am scăldat în nudă uitare, în iazul Nimfelor, Apsavastirtha.
    În zare, fantastice stânci roz-diafan, întretăiate la intervale
    De straturi de gresie ignee: galben, portocaliu, roz, roșu, violet.
    Soarele s-a prins în joc de oglinzi, razele-nsuflețind cuarțitul;
    În altorelief, munți acoperiți de străvechi păduri de fag.

    Parcă-n reverie, pentru o clipă am simțit pământul trepidând:
    Se făcea că trecea triumfal, rânduri-rânduri, cavaleria numidă.
    Silueta lui Hanibal impunea, sub colivia hawdah,
    Prinsă în harnașamentul unui uriaș elefant, aflat în pas legănat.
    Toți facem parte din același Cosmos-Ou, Brahmaanda.
    Prin omătul translucid-cleștar și vânturile transalpine:
    Spectrul generalului erou interfera cu piscurile și ravenele montane veșnice!

    Mi-am luat inima-n dinți, m-am abandonat mersului
    Cu soarta (Medgang), și-am purces descinzând pe o vastă luncă,
    Parcă desprinsă din Câmpul Akashik, domeniul divin:
    O adiere dulce-amăruie acoperea lanul de rapiță, care
    Părea că a captat lumina astrului zilei, aură și narcoză de aur!
    Ca doi copii ai naturii ne-am tolănit în sipetul
    Firelor galbene de rapiță, scăldate parcă într-o pomadă de polen.
    Zefirul imprima un du-te – vino covorului de plante ca-ntr-un vals de Chopin.
    Printre suspinele noastre, parcă îngânând, se prefirau sunetele stranii
    Al morilor gigantice, moderne, de vânt: „Sfârr… hârș… sfârr… hârș!”
    Ne spionau oare, aruncând ocheade? Gânguream printre
    Zâmbete și sărutări (când sprințare, când molcome). Mintea a prins
    A visa, având acces la arpegiile nelocate, la lumile interioare, în ritual de trecere.
    Vertijul molatec și morfic ne metamorfoza parcă în oaspeți de vază,
    În Dominus Aurea, unde se lăfăia între perne Nero,
    Constructor și regizor straniu, nebun, al unui palat incredibil.
    Cu etaje falnice și cu sufragerie rotativă, în mișcare sub geana Lunii.

    Se impunea să viețuim cu toată curățenia sufletelor noastre;
    Această sfântă abandonare a trupurilor și sufletelor noastre,
    Parte dintr-o splendoare asumată, efemeră, miraculoasa Hadara,
    Este oare preambulul despărțirii noastre?
    Noi suntem suma experiențelor noastre; iubirea, la fel, o experiență
    Ce oscilează între atragere și respingere; e parte a unui sângiuri.
    Acesta e valsul de adio?

    Mereu am dorit a fi două numere prime (primul și ultimul
    Din viața și iubirea noastră); totuși, numerele prime
    Sunt o specie muribundă, nu dispar niciodată cu desăvârșire,
    Ele continuă la nesfârșit, dar cad în quasi-uitare.

    Pe-nserat, din intimitatea pufoasă și lascivă a casei,
    Dincolo de ferestre, melodia melancolică a gramofonului levitează
    Printre notele armonice, care se aștern ca o ninsoare diamantină:
    „Iubesc femeia,
    De dorrr… nebună!”



    Abonare la articole via email

    Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

    Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați

    Drept de autor © 2009-2021 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
    Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
    Server virtual Romania

    Statistici T5