Revista Luceafărul: Anul XIII, Nr.4 (148), Aprilie 2021
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

,,SOLITUDINI” : 100 DE POEZII / Ionuț Țene
Impresii de lectură

Primit pentru publicare: 17 Apr. 2021
Autor: Liliana MOLDOVAN, membru – UZPR
Publicat: 21 Apr. 2021
© Liliana Moldovan, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE

„SOLITUDINI” : 100 DE POEZII / Ionuț Țene
Impresii de lectură

Absolvent al Facultății de Istorie a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj Napoca, profesorul, publicistul și scriitorul Ionuț Țene este autorul unor volume de specialitate și al unor cărți din domeniul literar, dintre care amintesc : „Bal ca-n iad”(versuri 1993), „Roși de lună”(versuri, 1997), „De izvoare”(versuri, 1999), „Suflet dac”(versuri, 2001), „Reflecții critice despre o teologie a istoriei (2001), „Elegie omului simplu”(versuri, 2002), „Capitala în Ardeal” (2002), „Cronici de istorie românească” (2003), „Transilvania, model României” (2003), „Poezia noastră cea de toate zilele” (critică literară, 2004), „Clujul universitar în memoria colectivă: 1944-1948” (2008), „Biografii universitare Clujene” (2013), „Contra curentului: Radiografii istoriografice post-moderne” (2015), „Ridurile pietrei” (2020). 

Poezia reprezintă pentru domnia sa „arta de a învăța trăirea din vremea catastrofei” („Ars poetica”- Ionuț Țene) iar cartea de versuri apărută la editura Ecou Transilvan din Cluj-Napoca în acest an, se subscrie perfect acestui principiu creator. Naufragiat în brațele unor poeme nespus de atrăgătoare, alungat din firescul lumii, poetul apare în acest volum, ca eroicul Ulise, ce tânjește după un țărm ce nu mai vine și este în căutarea unor vremuri mustind de normalitate. Poezia îi este lui Ionuț Țene, refugiu pentru gând și suflet, e dureroasă alinare și îl salvează deseori din capcana unor zile interzise dar și din închisoarea unor orașe în care „trecătorii au minţile goale şi încă stomacul plin” iar „timpul e trimis de frică la contaminare” („Pantera neagră”).  

În fond, toate cele 100 de poeme din volumul, nu întâmplător intitulat „Solitudini” sunt tot atâtea evadări dintr-o lume în care „privirea apocalipsei spală lumina lumii”. Neputincios, privește în jur și se tulbură și se înfioară, poetul simțind  că păsările gândului nu mai au voie să zboare” și plânge autorul versurilor pentru că „libertatea s-a frânt pâine la masa tăcerii”.  Contrariat, se întrebă la ce folosește această lume :

„Unde vântul bate goliciunea serii de mai
Unde nimeni nu vede mălinii înfiorați
De dragostea simplei îmbrățișări online interzise
De fețele devenite măștile tăcerii
Unei minunate lumi noi
Florile recunoștinței cresc din ecrane digitale cu miros de clor
Străzile pustii miră goliciunea
Cum fecioarele în visul mirelui
Buzele tale au gustul unei măști chirurgicale.” („Minunata lume”, p. 43)

Apoi încearcă să se salveze agățându-se de ancora amintirilor, al anilor în care pandemia era doar un cuvânt iar normalitatea nu suferise încă multiple operații pe cord deschis.

Cartea este un jurnal liric izvorât din neagra înțelepciune pe care a dobândit-o în săptămânile din perioada stării de urgență, când solitudinea a atins cote maxime și tonurile cenușii ale vieții au ajuns să bântuie prin parcuri și au reușit să mânjească străzile flancate de bănci putrezite. Nimic nu va mai fi la fel , constată trist, poetul, acum când parcurile au fost „golite de memorie”, iarba a devenit de plastic” iar prin marele oraș aleargă „călăreții apocalipsei ”.  Încrâncenat observator poetul Ionuț Țene,  surprinde, prin intermediul unor expresii poetice care îți taie răsuflarea, efectele pandemiei, modul în care frica și distanțarea ne-a schimbat  

Momentele din vremea pandemiei au fost resimțite cu deosebită acuratețe de poetul Ionuț Țene care a înregistrat toate aceste aceste schimbări în jurnalul său interior stabilind că situația existențială prin care trece omenirea de un an încoace  ne-a alungat din vechiul nostru colț de rai și ne-a așezat în chingile izolării și ale anxietății și  neputinței. 

„Orașul este o aripă neagră a zborului
Care-și ia aerul spre adâncime
Surzi auzim cum plouă torențial cu clipe grele
Liniștea bate asurzitor clopotele goale ale bisericilor
Câte un om se mai aruncă de la balcon
Alegerea a devenit sinonimă în dicționare
Cu unica opțiune Site-ul de cultură de mult a fost băgat în dubă
Azi, singurătatea este boala
Ce ucide mai tare decât frica
Curajoșii au întins masa în sufragerie
Nu mai mult de trei persoane
Cum cere tonomatul pe o melodie de Rammstein
Fiecare taie o felie lungă de speranță
Și dansează pe buletinul de știri”. („Ordonanță”, p. 50)

În contrast cu circumstanțele modului de trai impus de conviețuirea cu noul virul, scriitorul Ionuț Țene, într-un moment, tămăduitor, de certă inspirație, alege să se salveze prin poezie, strecurându-și toate temerile, indignările și nesiguranțele prin filtrul metaforelor și al unor, bine gândite expresii poetice, reușind în acest fel să-și alunge  nelămuririle,  încercând să explice ce se întâmplă cu el însuși și cu lumea. În niciuna dintre poeziile incluse în „Solitudini”, poetul nu oferă soluții, totuși, cititorii cărții vor observa că scrierea versurilor cuprinse în acest volum, îi aduc poetului alinare, îi îngăduie să se refugieze în templul poeziei, acolo unde totul pare mai digerabil, chiar dacă:  amiezile noastre par mai lungi, inimile au „culoarea unui crater”, sufletele sunt „lipezite  de gânduri cenușă”, „păsările îngălbenesc mestecenii întristați”, „stelele vorbesc apăsat tăcerea”, „parcurile sunt închise de trecut”, „copacii aleargă goi dansul ielelor” și „ieroglife dezlipite de peșteri pornesc vânătoarea despre fragii întunericului.”

Expresiile poetice etalate în volum  leagă imaginea  lumii dezolante în care trăim, ele sunt rodul unui pustiu interior foarte adânc, al unui strigăt nestins, al unor întrebări existențiale fără răspuns. Este strigătul:  „Celui ce urcă cu sete naivă munții pe lună/ Celui ce vede luceafărul ce înalță”. Vorbim despre strigătul poetului care știe că ”frumusețea este cristal spart de singurătatea lacrimii” și care simte „cioburi din aripile inimii acestei idei care apune zboară”.

Trebuie să reținem că fiecare poezie din volum a fost zămislită  dintr-un inegalabil zbucium sufletesc, din apriga dorință a poetului de a fixa în matricea unor versuri, scrise în „nerv” contemporan, o parte din  secvențele esențiale ale declinurilor generate de pandemie, indiferent dacă ne referim  deteriorarea economico-socială sau deteriorarea umană semnalată de poet în cele mai fine aspecte ale ei.

Volumul „Solitudini” scris, de poetul, filozoful și istoricul, Ionuț Țene, oferă, prin urmare,  cititorului „stropi de înțelepciune” puse în versuri, elegant cizelate, redate într-un limbaj poetic original, care sparge canoanele prozodiei tradiționale și deschide calea spre  teme de cugetare vibrante, ce îți ating sufletul și te situează, inevitabil, pe un înalt palier meditativ.