Toader RĂDUȚĂ

Sunt fiul Vrancei,
sunt muntean,
din lutul Cozei plămădit,
din tată-n fiu
os de moșnean,
cu munți și ape logodit.
În grai de doine-s îngânat
în bătătură de oieri,
Cănele,
plai îngemănat,
frate mi-ai fost
până mai ieri.
Răsună bucium la apus
vibrând în lemn scobit
de tei,
din Porcu,
baciu-avea de spus
că mută turma-n Locotei.
Poieni în trepte se coboară
spre splaiul Putnei
din aval,
oierii se întrec,
spre seară,
doinind din fluier și caval.
Cascada Putnei
bubuind ca o frântură de ocean,
mă fascinează
povestind balada baciului vrâncean.
Din târla scumpilor părinți
privesc la Geamăna
spre est,
aievea-i văd
ca niște sfinți
în naltul spațiului celest.
Și mă închin la vatra lor,
de doruri plină
până-n prag,
cusute-n cifrul iilor
și-n al baladelor șirag…
***
În leagănul amurgului,
tiptil,
se furișează amintirile…
Ca într-o vrajă
te cuprinde sânul roditor
și nu te miri de binefăcătorul dar,
nici de căldura neasemuită
a cuibului dintâi…
E un firesc
pe care îl respiri,
în șoaptele nedeslușite încă
percepi ocrotitoarea umbră
și ochii tăi,
descoperind lumina,
privesc icoana născătoare de minuni,
e prima între îngeri,
și-ți va șopti,
cu vocea sugrumată de iubire:
mama…
***
În munții mei
cu stelele în cetini,
izvoare curg
cascade în miniatură,
șoptind durerile strămoșilor în susur
ca pe o sfântă cuminecătură.
Îmi picură
în sufletul amar de depărtări trecute,
dulceața sânului de mamă,
cu fiecare zi
sunt mai aproape
de glasul tainic ca o stenogramă.
În cifrul ei
dezleg
misterul foșnetului fagului din coastă,
umbrind cu dărnicie
și mormântul
și mușcata albă din fereastră…

Toader Răduță