Hortensia Papadat-Bengescu (născută Bengescu) a venit pe lume la 8 decembrie 1876, în satul Ivești, comuna și plasa cu același nume, județul Tecuci (astăzi, în județul Galați) și a murit la 5 martie 1955, la București, fiind înmormântată în Cimitirul „Bellu” din Capitală. A fost o cunoscută și apreciată prozatoare și publicistă, cea mai importantă scriitoare a literaturii române. A fost căsătorită și a avut doi fii și trei fiice. A absolvit Institutul de studii liceale pentru domnișoare „Dimitrie Bolintineanu” din București. Este autoarea mai multor schițe, nuvele, romane, versuri, piese de teatru și a unei corespondențe fertile, precum și a unui jurnal secret, rămas nepublicat. În timpul Primului Război Mondial, a fost soră de caritate la Crucea Roșie în infirmeria din Gara Focșani și la spitalul de răniți din același oraș. A primit Premiul revistei „Femina” (1914), Marele Premiu al Societății Scriitorilor Români (1936), Premiul Național pentru proză (1946) și Ordinul Muncii, clasa I (1954). A fost membru al Societății Scriitorilor Români (din 1921), al Societății Autorilor Dramatici Români (din 1923) și al Asociației „Prietenii lui Eugen Lovinescu”. Casa memorială din satul natal, mai multe străzi, instituții școlare, săli de lectură, colocvii naționale, concursuri literare, un premiu al Academiei Române și sala Comisiei pentru cultură din Camera Deputaților îi poartă numele. Au fost emise un timbru filatelic și o carte poștală cu chipul său, i-au fost dedicate expoziții omagiale, studii critice asupra operei, volume și albume monografice, iar cărțile ei au fost traduse în șase limbi. Filmul de televiziune„Concert din muzică de Bach” (1975) reprezintă ecranizarea romanului său cu același titlu.

• Gheorghe Frătiță s-a născut la 4 februarie 1945, în satul Ivești, comuna și plasa cu același nume, județul Tecuci (astăzi, în județul Galați) și a murit la 28 octombrie 2024, în satul Bucești, comuna Ivești, unde a și fost înmormântat. A fost căsătorit și a avut două fiice. A absolvit Facultatea de Geografie-Geologie a Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași și a lucrat ca profesor de istorie și geografie la Școala Gimnazială Negoiță Dănăilă din Bucești și la Liceul Tehnologic Hortensia Papadat-Bengescu din Ivești până la pensionare, în anul 2008. Este autorul volumului Monografia localității Ivești (2019) și coautor al albumului Hortensia Papadat-Bengescu în oglinda timpului (2021) și al lucrării în cinci volume Ivești – file de cronică (2019-2023), colaborând la mai multe publicații locale și naționale. A fost președintele Societății Culturale Ștefan Petică din Ivești și ctitorul Casei Memoriale Hortensia Papadat-Bengescu din aceeași localitate.
• Despre viața Hortensiei Papadat-Bengescu, mi-a vorbit într-un interviu realizat la 10 iulie 2012, la domiciliul său din Bucești.
• – Domnule Gheorghe Frătiță, din ce familie se trăgea Hortensia Papadat-Bengescu?
• – Părinții săi erau generalul Dimitrie Bengescu și profesoara Zoe Bengescu (fostă Ștefănescu), iar ea s-a născut pe vremea când tatăl său era comandantul garnizoanei din Ivești. În primii doi ani și jumătate, a locuit, împreună cu familia, în clădirea care, astăzi, este casa memorială ce îi poartă numele, după care s-au mutat, pentru doi ani, la Tecuci și, apoi, în alte orașe provinciale.
• – Ce fel de educație a primit?
• – Până la 11 ani, a învățat acasă, cu mama ei, scrisul, cititul și limba franceză. Pe când avea cinci ani, a făcut o compunere despre anotimpuri și unchiul său (fratele tatălui), dramaturgul George Bengescu-Dabija, i-a sesizat talentul scriitoricesc, intuindu-i viitoarea carieră literară. În continuare, ea a urmat, timp de șapte ani, pensionul de fete Dimitrie Bolintineanu din București, condus de fiica poetului, care era verișoară primară cu generalul Eremia Grigorescu. Aici, a făcut lecturi consistente, și-a îmbunătățit franceza, a învățat germana, a exersat pianul și a deprins pictura. După aceea, a dorit să-și continue studiile la Sorbona [Franța], dar părinții nu i-au dat voie, pentru că mama suferea de inimă și, dintr-o dragoste excesivă, nu a vrut să se despartă de ea. Atunci, Hortensia și-a exprimat dorința de a urma Facultatea de Litere [a Universității] din București, însă tatăl s-a opus, din nou, nevoind să o lase singură din cauza prejudecăților timpului.
• – Care a fost reacția ei?
• – În fața refuzurilor repetate, s-a căsătorit, dintr-o atitudine de frondă, la 19 ani, fără încuviințarea paternă, cu magistratul Nicolae Papadat, doctor în Drept la Liège [Belgia], mai vârstnic decât ea cu 16 ani, care fusese chemat de familia generalului pentru a rezolva un litigiu funciar. Juristul a simțit că fata se afla sub presiune și a profitat de situație, plecând cu ea la Lausanne [Elveția], unde s-au căsătorit și au petrecut luna de miere. De acolo, au trimis o fotografie părinților, punându-i, astfel, în fața faptului împlinit, iar aceștia au fost nevoiți să accepte mariajul. La revenirea în țară, au locuit la Turnu Măgurele, Buzău, Focșani, Galați, Ostrov [sat în comuna omonimă, județul Constanța], Constanța și București. Din păcate, Hortensia a căzut din lac în puț, pentru că Papadat era un tip introvertit, căruia îi plăcea să iasă în evidență doar el. La vremea aceea, femeia tradițională era doar gospodină, ori ea ieșea din acest tipar, având preocupări artistice și frecventând cenacluri literare. În misoginismul și în gelozia lui, fiindcă Hortensia avea trecere, soțul ei a mers până acolo încât a obligat-o la cinci maternități, cu o cadență anuală – cum spune românul, „anul și cârlanul”. Toți copiii s-au născut în luna ianuarie, când cenaclurile literare erau în toi, pentru ca ea să nu le poată frecventa.
• – Cât a durat căsătoria lor și cum a trăit ea ulterior?
• – La pensionarea soțului, s-au mutat în București, unde acesta a murit în 1949, după care ea a trăit greu, fiindcă nu mai avea surse de venituri. În această situație, i-a trimis o scrisoare lui Mihail Sadoveanu, care era membru al Prezidiului Marii Adunări Naționale, solicitând o pensie viageră. Cât a fost de mare scriitor, el nu a avut nici măcar bunul-simț de a-i trimite fie și un răspuns negativ, pentru că nu i-a putut ierta originile burgheze, familia ei trăgându-se din Basarabii Munteniei. Ultima perioadă a vieţii sale a fost marcată de serioase probleme financiare şi de sănătate. Imediat după moartea soțului, a revenit la Ivești, unde a rămas până în 1952, când comuniștii au somat-o să părăsească locuința în două ore, fiindcă acolo urma să fie construite blocuri muncitorești. Refuzând, a fost nevoită să asiste la venirea buldozerelor pentru demolare, moment în care a făcut două fotografii – ultimele sale imagini în viață –, apoi a plecat la fiica sa cea mică, Elena Stamatiade, care a fost feblețea ei, unde s-a stabilit până la sfârșitul vieții.
• – Există urmași în viață?
• – Mai trăiește doar inginerul Sorin Papadat, care nu are copii, deci, odată cu el, neamul Bengeștilor se va stinge.
• Florin Bălănescu