Un comentariu preluat de pe site-ul www.vorniceneanul.ro

Poezia e… grea de comentarii aparent apolinice. Tema e, precât mă deslușesc, subsumată Psalmului 1 – al lui David- preluat de catre G. Calinescu în “Lauda lucrurilor”: [Ferice de barbatul care/ pe Dumnezeu alege/ și care n-a umblat în calea fapturilor deșarte/ și-a celor fărdelege…] sau poeziei aceluiași intitulată “Profesorul de latină” – ce, nicicând n-a fost sătul, de Properțiu și Catul. Poetul, așezat în astfel de adânci și înălțătoare înțelepciuni, zice, perifrastic, aidoma elevului care, la terminarea orelor de curs îi pune “…sub peceti pe Virgiliu și pe toți ceilalți poeți” că, târziu, ” …așa e bine/să crești păsări și albine”. Este și o poemă postromantică astfel cum numai Blaga, genial, a scris – [„Târziu, întrezărim prin doruri/ pierdute-n pulberi argintii/ păduri care puteu să fie/ și niciodată nu vor fi…”] Îndărătul unei astfel de liniști apolinice, precum am zis, bănuiesc tumultul de sensibilitate mallarmeeană [profesorală,  savant retrogradă, anacronică, infinit frumoasă, mediteraneană]  întâlnind fiorul gândirii ortodoxe, nestrămutate și înalte. Poezia e și… geometrică. Poetul strânge tăcere [păi, se putea altminteri?], înfruntă [valul etc.], descoperă [bucuria iubirii de frumos…], ocrotește [fragilități], culege [fructele îngăduinței] și se retrage … cu dor … Intraductibilul cuvânt, când se  traduce, dacă se traduce, în limba primitoare trebuie să cuprindă și etimonul sau rădăcina cuvântului românesc “durere”. Românește, dorul este tragic iar nu hedonist. Am scris acestea din aduceri aminte încât, vă rog, iertați în totul rătăcirii mele!