Primit pentru publicare: 19 ian.2015.
Autor: Georgică MANOLE, redactor șef la rev. Luceafărul.
Publicat: 20 ian.2015.

STAN V. CRISTEA, TELEORMANUL ŞI EMINESCU (III)

• TELEORMANUL, OPERA POETICĂ ŞI CULEGERILE DE FOLCLOR ALE LUI EMINESCU 

Următorul capitol al studiului lui Stan V. Cristea ( “Eminescu şi Teleormanul”, Editura

“Aius PrintEd”, Craiova, 2014, 590 p.) face referire la ecourile produse în opera sa poetică de trecerea lui Eminescu prin Teleorman şi de contactul acestuia cu anumite persoane provenite din acest spaţiu.

Poezia “Scrisoare III” ( “Convorbiri literare” din 1 mai 1881) a fost citită şi transcrisă în casa “blândului” teleormănean Grigore C. Păucescu, pe care, alături de “Scrisoare I”, o recita cu deosebită plăcere. Raportarea, în această poezie, la spaţiul teleormănean, este demonstrată astfel de autor: 1. “…în câteva pasaje din “Scrisoare III” trebuie să vedem evocarea înfruntărilor dintre Baiazid I Ilderim, supranumit “Fulgerul”, sultanul turcilor (1389 – 1403) şi Mircea cel Bătrân, domnul Ţării Româneşti (1386 – 1418), ca şi evocarea bătăliilor pe care domnul român le-a purtat în contra turcilor, spre a-şi apăra ţara, înfruntări petrecute, în realitate, şi pe meleagurile Teleormanului”; 2. “încercând o localizare a bătăliei de la Rovine, care s-a desfăşurat după cum demonstrează cercetările mai noi, la 17 mai 1395, şi nu la 10 octombrie 1394, cum s-a crezut până mai demult, istoricii au propus, pe baza diferitelor izvoare, trei localizări posibile, şi anume: pe râul Argeş, în apropiere de Craiova sau pe râul Ialomiţa. 3. evocarea bătăliei de la Nicopole (1396), aspect care îl face pe autor să afirma: “Într-adevăr, Mircea cel Bătrân a purtat împotriva turcilor nenumărate bătălii, şi nu puţine dintre ele s-au desfăşurat, ca şi aceea din 1396, pe care, la un moment dat, o evocă şi Eminescu în versurile sale, în împrejurimile cetăţii Turnu (de lângă oraşul Turnu Măgurele de astăzi, cetate demolată în 1829, după pacea de la Adrianopole), pe care domnitorul o ridicase tocmai pentru a putea să-şi apere mai bine, aici, la Dunăre, “sărăcia şi nevoile şi neamul”. Ori versurile “De din vale de Rovine / Grăim, Doamnă, către Tine”, îl face pe autor să se întrebe: “Dar acea carte , pe care unul dintre fiii falnicului Domn o trimite dragei sale, de la Argeş mai departe, unde să fi fost scrisă (cea din poem, după cum o evocă poetul)       , dacă nu cumva pe aceste meleafguri ale Teleormanului? Sau, mai degrabă, n-a fost “scrisă” chiar în cetatea Turnu?”

            Şi în poezia “Doina” (“Convorbiri literare” din 1 iulie 1883), consideră Stan V. Cristea, “întâlnim nu atât unele trimiteri de genul acelora pe care le-am descifrat în “Scrisoare III”, cât şi unele evidenţieri clare: “De la Turnu-n Dorohoi / Curg duşmanii în puhoi / Şi s-aşează pe la noi.”

            Deşi mulţi cercetători au văzut în “Turnu” o referire la Turnu Severin, Stan V. Cristea se alătură celor care echivalează “Turnu” cu Turnu Măgurele, şi numai pornind de la faptul că Eminescu fusese deseori aici: “Prin urmare, dacă avem în vedere faptul că Eminescu a văzut oraşul Turnu Măgurele, în 1867, împreună cu trupa lui Iorgu Caragiale, că a făcut aici un popas, în 1868, împreună cu Mihai Pascaly, avem deja primele argumente că, ân poezia “Doina”, Eminescu se referă la oraşul Turnu Măgurele, fosta capitală a judeţului Teleorman pe vremea când poetul a trecut pe aceste meleaguri”.

            În susţinerea ideiii că toponimul „Turnu” din „Doina” este Turnu Măgurele, Stan V. Cristea adaugă: 1. „în perioada 1878-1883, de când datează cele opt variante ale poeziei „Doina”, în Bucureşti, Eminescu s-a aflat în contact cu o serie de teleormăneni, mulţi dintre ei originari din Turnu Măgurele”; 2. „ scrisorile venite din Turnu Măgurele erau datate simplu „Turnu” şi urma data”; 3. „în vorbirea curentă, de altfel, şi pe vremea lui Eminescu, se punea „Turnu” – cu referire la oraşul Turnu Măgurele, şi respectiv „Severin” – cu referire la oraşul Turnu Severin”; 4. „formula semăna perfect cu ceea ce auzise şi Eminescu de mai multe ori, de la Grigore G. Păucescu sau de la George I. Manu, care, ori de câte ori o porneau spre fieful lor electoral din Teleorman, îl avertizau pe prim-redactorul ziarului „Timpul”, cam cu aceste vorbe: „Plec mâine la Turnu…”.

            Din poezia populară teleormăneană, autorul studiului face referire la textele folclorice „Epşoara”, „Frunză verde de chiperi” (cântec) şi „Gurele…” (strigătură).. Primul text este o preluare din ziarul „Toroipanul”, săptămânal ce apărea la Turnu Măgurele., despre care Stan. V Cristea, citându-l pe Perpessicius, spune: „era o gazetă tipic de provincie, de opoziţie, antiliberală, cu un stil violent, aproape caragialesc (în sensul de caţavenesc), ale cărei teme de preferinţă erau administraţia locală şi prevaricaţiunile ei, iar „lipitori” şi „bampiri” se considerau în metafore uzuale”. Reţine Eminescu din „Epşoara”: „Domnule, Măria Ta, / Aveam toată starea mea, / O epşoară, bună, rea, / Îmi ţineam casa cu ea. / Slujbaşii Măriei Tale / Venetici şi haimanale / Mi-o ochiră / Şi-o răpiră”.

            Despre cântecul „Frunză verde de chiperi” , autorul consideră că „acest cântec să fi fost cules chiar de Eminescu, în anii 1867-1868, când s-a vânturat prin Teleorman, împreună cu trupele lui Iorgu Caragiale şi Mihail Pascaly, poate în trecere cu harabaua dinspre Bucureşti spre Alexandria, prin Drăgăneşti-Vlaşca, la mică distanţă de Răsuceni, ori când venea, pe acelaşi drum, dinspre Alexandria spre Bucureşti”. Cântecul se găseşte transcris în „caietul anonim”: „Frunză verde de chiperi, / Barbule din Răsuceni, / Ce cauţi la noi în Strâmbeni; / Ce caţi Barbule la noi / Ori nu-s fete pe la voi? / Ba sunt multe da sunt mici / Nu sunt încă de voinici, / Cu mici n-am ce vorbi / Nici nu pot a mă iubi. / Vine Barbu de la plug /Cu doisprece boi la jug, Cu trupul plin de asud / Şi cămaşa numai lut./ Duşmani drumu îi pândesc / Se uit la-i-doispce boi / Şî-şi alg dintr-înşii doi. / Barbu boii a-ş-scăpa / Voiniceşte să lupta. / Dar duşmanii c-un ciomag / Dând, capul Barbului sparg. / La casa cu trestioare / Zace un voinic să moară, / Nu ştiu zace ori ce face / Că guriţa nu-i mai tace. / Nici la umbră nici la soare / Nici la cap cu pernioare / … bate zi şi noapte / … venin de moarte”. Stan V. Cristea crede că Eminescu a ascultat acest cântec „”spus” de vreun localnic ori de vreun lăutar, şi l-a transcris mai târziu, când nu şi-a mai adus aminte cu exactitate sfârşitul acestuia”.

            În ceea ce priveşte strigătura „Gurele / Mai mult ca prescurele…” , autorul consemnează apariţia ei în aceiaşi foaie manuscris cu „Epşoara”, fiind scrisă chiar cu acelaşi condei. Fiindcă nimeni n-a făcut vreo precizare cu privire la această strigătură, Stan. V. Cristea se întreabă: „de unde ar fi putut Eminescu să o reţină?!” (VA URMA).