Când soarele, rotund ca un măr de jar,
se rostogolește alene peste dealul rar,
iar iarba încă poartă pe umeri stropi de rouă,
dimineața își deschide pleoapa ei cea nouă.

Un guguștuc își leagănă chemarea prin grădini,
ca o rugă spusă-n șoaptă printre crengi de măslini,
iar vrăbiuța mică, zvâcnind din gard în gard,
coase ciripit de aur pe cerul norilor ce ard.

Florile, somnoroase, își ridică frunțile ușor,
întorcându-și petalele spre blândul călător
ce vine dintre dealuri cu mâinile de foc,
atingând câmpul lumii încet, din loc în loc.

Se-aude cum fântâna își murmură povestea,
cum vântul mută umbra și netezește creasta,
cum o albină trece grăbită, tremurând,
ca o idee caldă prin aerul plăpând.

Iar eu, cu palma caldă pe ceașca de cafea,
privesc cum ziua crește și se revarsă grea
de liniște și cântec, de miros crud de tei,
de clipe care curg ca râurile-n văi.

Îmi sorb încet cafeaua și visul dintre gene,
iar poemul dimineții se scrie singur, leneș,
cu rimă risipită pe ici și pe colo,
ca roua care cade de pe un fir de solo.

Și parcă lumea toată respiră mai ușor,
sub soarele ce urcă pe deal strălucitor,
iar sunetele toate — și pasăre, și floare —
se strâng într-o tăcere adâncă și visătoare.

Al.Florin Țene