Dinu Olărașu s-a născut la 18 februarie 1962, în satul Vulpășești, comuna Sagna, raionul Roman, regiunea Bacău (astăzi, în județul Neamț). A fost căsătorit de două ori și are doi fii. A absolvit Liceul de Matematică-Fizică (în prezent, Colegiul Național „Traian Lalescu”) din Reșița. A fost membru al Cenaclului „Flacăra” (1983-1984). A susținut sute de recitaluri și a efectuat zeci de turnee în țară. A fost invitat în emisiuni de radio și de televiziune și figurează în diverse publicații și volume de specialitate. A editat o casetă audio și șase compact-discuri, apărând pe mai multe compilații, și este autorul a 14 volume de versuri. A primit zeci de premii și diplome, între care Premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor (1983), Premiul de Excelență al Festivalului Național de Muzică Folk „Om Bun” (2005) și Premiul pentru cel mai bun cântec folk al Radio România (2007).

Dinu Olărașu (compoziții, texte, voce și chitară) este un cunoscut cantautor de muzică folk, apreciat mai ales pentru originalitatea versurilor sale. Despre personalitatea sa artistică, mi-a vorbit într-un interviu realizat la 10 august 2004, după recitalul susținut în cadrul celei de-a II-a ediții a Festivalului Național de Muzică Seri eminesciene de la Memorialul Ipotești – Centrul Naţional de Studii Mihai Eminescu.

– Te salut, Dinu Olărașu!
– Bine te-am găsit!

– Cum te-ai simțit în scenă?
– Zburător! Și mă bucur că am putut împărtăși starea mea unui public minunat.

– Ești pentru prima oară la Ipotești?
– Am mai fost acum vreo șase ani, când mi-am lansat o carte aici. Există o energie a locului acestuia, care îl face diferit de altele, și mai ales de aceea am venit.

– Când s-a produs debutul tău în muzica folk?
– Prin 1980, în zona bănățeană a existenței mele, pe lângă Reșița, unde Adrian Păunescu a realizat una dintre edițiile emisiunii televizate Antena vă aparține; atunci, m-a băgat în seamă și m-a chemat la cenaclu. Anterior, frecventasem cenacluri literare și muzicale, unde m-am aflat într-o bună frățietate cu nume importante ale scenei de mai târziu – grupul Doi și jumătate, Cristian Buică, Maria Gheorghiu, Vasile Mardare și mulți alții.

– Starea de spirit de atunci era mai propice pentru muzică și poezie decât cea de astăzi?
– Cu siguranță, pentru că ispitele show-ului mediatic erau mai puține; nu existau atâtea genuri și stiluri muzicale, și nici atâtea supape de refulare, ci doar câteva cenacluri și, pe ici, pe colo, sporadice concerte de muzică rock și folk.

– Cum ai caracteriza peisajul muzical actual?
– Dintre cele mai spectaculoase; cu bunele și cu relele, cu văgăunile și cu înălțimile, e unul viu. Sigur că mai e de lucru și va trebui să mai treacă un timp până când lucrurile se vor așeza și fiecare își va găsi făgașul. Însă de asta e făcută lumea în care trăim – nu neapărat pentru a se termina în frumusețe, ci pentru a descoperi căile către un sens adevărat.

– Față de anii în care te-ai lansat, sesizezi un progres sau o involuție?
– Pe atunci, răbdarea, curiozitatea și atenția erau altele; lucrurile erau luate mai în serios – și nu o spun cu reproș sau cu insatisfacție. Dar nu trebuie să ne alarmăm; mai întâi, ne îmbolnăvim, iar, apoi, ne facem bine pentru a renaște. Sunt, din firea mea, un optimist și asta mă ține în viață.

– Cine ești, de fapt? Cum te-ai defini?
– Încă lucrez la aflarea unui răspuns! Sunt un căutător de cele bune și adevărate, profunde și adânc umblătoare, strălucitoare și orbitoare, uneori nebunești – o țesătură complicată, care mă face să mă crucesc și eu de mine însumi.

– Scrii versuri, transpunându-ți stările sufletești în cuvinte; ce te inspiră?
– Tot! Absolut tot ce mișcă în jurul meu – mai ales iubirea, frumusețea, exuberanța și copilăria, pe care încă nu am terminat-o, dar și tristețea, nervii și supărarea.

– Ca artist, ți-ai fi dorit să te fi născut într-o altă epocă sau în alt loc?
– În orice Românie! Oricum, lucrurile sunt aranjate dintotdeauna. În primul rând, sunt norocos că m-am născut și, apoi, că am avut șansa de a mă fi ivit în lumea asta și de a fi contemporan cu ea – și o spun cu modestie și încântare.

– Iubești oamenii sau îi suporți?
– Îi iubesc; altfel, nu i-aș putea suporta!

– Ce nu-i place la lumea asta optimistului care ești?
– Există o sumedenie de inconveniente, dar, în acești 62 de ani, de când am poposit în ea, am învățat să mă balansez. Nu desconsider dificultățile și nu trec peste ele, ci prin ele, încercând să le descopăr noima, iar, uneori, mă repliez în tentativa de a mă conserva cât de cât și de a mă ține în viață. Sunt un optimist căzut pe gânduri.

– Ce te influențează mai mult: stările de bine sau cele de rău?
– Se întrec unele pe altele în intensitate și toate bătăliile importante se dau în mine. Așa ia viață, din când în când, câte o carte de poezie sau câte un album, în care freamătul, frenezia și frământările mele nasc fructe pe care le ofer, cu generozitate, celorlalți.

– De ce ți-ai intitulat ultimul album „Viu”?
– Pentru că așa am fost dintotdeauna și așa mă consider. Trăiesc în îmbrățișarea lumii acesteia sau, poate, ea în îmbrățișarea mea; ne hrănim unul pe celălalt și asta e de ajuns.

– Se spune că un artist creează mai profund într-o stare de tristețe și nemulțumire; așa funcționezi și tu?
– Nu e cazul meu. Pe mine, mă hrănesc, în egală măsură, și bucuriile, și neîmplinirile, în care încerc să pun, mereu, un minim echilibru și să le găsesc un rost, pentru a zămisli, cu puținul pe care îl adaug, un plus de bine și de frumusețe.

– Cum te vezi mâine?
– Dacă nu mai amplu, mai onest și mai bun trăitor în toate pe care le fac, atunci măcar atât pe cât sunt astăzi.

– Îți mulțumesc pentru sinceritate și îți doresc să ți se împlinească gândurile.
– Și eu îți mulțumesc pentru răbdarea de a mă asculta.

Florin Bălănescu

Dinu Olărașu s-a născut la 18 februarie 1962, în satul Vulpășești, comuna Sagna, raionul Roman, regiunea Bacău (astăzi, în județul Neamț). A fost căsătorit de două ori și are doi fii. A absolvit Liceul de Matematică-Fizică (în prezent, Colegiul Național „Traian Lalescu”) din Reșița. A fost membru al Cenaclului „Flacăra” (1983-1984). A susținut sute de recitaluri și a efectuat zeci de turnee în țară. A fost invitat în emisiuni de radio și de televiziune și figurează în diverse publicații și volume de specialitate. A editat o casetă audio și șase compact-discuri, apărând pe mai multe compilații, și este autorul a 14 volume de versuri. A primit zeci de premii și diplome, între care Premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor (1983), Premiul de Excelență al Festivalului Național de Muzică Folk „Om Bun” (2005) și Premiul pentru cel mai bun cântec folk al Radio România (2007).

Dinu Olărașu (compoziții, texte, voce și chitară) este un cunoscut cantautor de muzică folk, apreciat mai ales pentru originalitatea versurilor sale. Despre personalitatea sa artistică, mi-a vorbit într-un interviu realizat la 10 august 2004, după recitalul susținut în cadrul celei de-a II-a ediții a Festivalului Național de Muzică Seri eminesciene de la Memorialul Ipotești – Centrul Naţional de Studii Mihai Eminescu.

– Te salut, Dinu Olărașu!
– Bine te-am găsit!

– Cum te-ai simțit în scenă?
– Zburător! Și mă bucur că am putut împărtăși starea mea unui public minunat.

– Ești pentru prima oară la Ipotești?
– Am mai fost acum vreo șase ani, când mi-am lansat o carte aici. Există o energie a locului acestuia, care îl face diferit de altele, și mai ales de aceea am venit.

– Când s-a produs debutul tău în muzica folk?
– Prin 1980, în zona bănățeană a existenței mele, pe lângă Reșița, unde Adrian Păunescu a realizat una dintre edițiile emisiunii televizate Antena vă aparține; atunci, m-a băgat în seamă și m-a chemat la cenaclu. Anterior, frecventasem cenacluri literare și muzicale, unde m-am aflat într-o bună frățietate cu nume importante ale scenei de mai târziu – grupul Doi și jumătate, Cristian Buică, Maria Gheorghiu, Vasile Mardare și mulți alții.

– Starea de spirit de atunci era mai propice pentru muzică și poezie decât cea de astăzi?
– Cu siguranță, pentru că ispitele show-ului mediatic erau mai puține; nu existau atâtea genuri și stiluri muzicale, și nici atâtea supape de refulare, ci doar câteva cenacluri și, pe ici, pe colo, sporadice concerte de muzică rock și folk.

– Cum ai caracteriza peisajul muzical actual
– Dintre cele mai spectaculoase; cu bunele și cu relele, cu văgăunile și cu înălțimile, e unul viu. Sigur că mai e de lucru și va trebui să mai treacă un timp până când lucrurile se vor așeza și fiecare își va găsi făgașul. Însă de asta e făcută lumea în care trăim – nu neapărat pentru a se termina în frumusețe, ci pentru a descoperi căile către un sens adevărat.

– Față de anii în care te-ai lansat, sesizezi un progres sau o involuție?
– Pe atunci, răbdarea, curiozitatea și atenția erau altele; lucrurile erau luate mai în serios – și nu o spun cu reproș sau cu insatisfacție. Dar nu trebuie să ne alarmăm; mai întâi, ne îmbolnăvim, iar, apoi, ne facem bine pentru a renaște. Sunt, din firea mea, un optimist și asta mă ține în viață.

– Cine ești, de fapt? Cum te-ai defini?
– Încă lucrez la aflarea unui răspuns! Sunt un căutător de cele bune și adevărate, profunde și adânc umblătoare, strălucitoare și orbitoare, uneori nebunești – o țesătură complicată, care mă face să mă crucesc și eu de mine însumi.

– Scrii versuri, transpunându-ți stările sufletești în cuvinte; ce te inspiră?
– Tot! Absolut tot ce mișcă în jurul meu – mai ales iubirea, frumusețea, exuberanța și copilăria, pe care încă nu am terminat-o, dar și tristețea, nervii și supărarea.

– Ca artist, ți-ai fi dorit să te fi născut într-o altă epocă sau în alt loc?
– În orice Românie! Oricum, lucrurile sunt aranjate dintotdeauna. În primul rând, sunt norocos că m-am născut și, apoi, că am avut șansa de a mă fi ivit în lumea asta și de a fi contemporan cu ea – și o spun cu modestie și încântare.

– Iubești oamenii sau îi suporți?
– Îi iubesc; altfel, nu i-aș putea suporta!

– Ce nu-i place la lumea asta optimistului care ești?
– Există o sumedenie de inconveniente, dar, în acești 62 de ani, de când am poposit în ea, am învățat să mă balansez. Nu desconsider dificultățile și nu trec peste ele, ci prin ele, încercând să le descopăr noima, iar, uneori, mă repliez în tentativa de a mă conserva cât de cât și de a mă ține în viață. Sunt un optimist căzut pe gânduri.

– Ce te influențează mai mult: stările de bine sau cele de rău?
– Se întrec unele pe altele în intensitate și toate bătăliile importante se dau în mine. Așa ia viață, din când în când, câte o carte de poezie sau câte un album, în care freamătul, frenezia și frământările mele nasc fructe pe care le ofer, cu generozitate, celorlalți.

– De ce ți-ai intitulat ultimul album „Viu”?
– Pentru că așa am fost dintotdeauna și așa mă consider. Trăiesc în îmbrățișarea lumii acesteia sau, poate, ea în îmbrățișarea mea; ne hrănim unul pe celălalt și asta e de ajuns.

– Se spune că un artist creează mai profund într-o stare de tristețe și nemulțumire; așa funcționezi și tu?
– Nu e cazul meu. Pe mine, mă hrănesc, în egală măsură, și bucuriile, și neîmplinirile, în care încerc să pun, mereu, un minim echilibru și să le găsesc un rost, pentru a zămisli, cu puținul pe care îl adaug, un plus de bine și de frumusețe.

– Cum te vezi mâine?
– Dacă nu mai amplu, mai onest și mai bun trăitor în toate pe care le fac, atunci măcar atât pe cât sunt astăzi.

– Îți mulțumesc pentru sinceritate și îți doresc să ți se împlinească gândurile.
– Și eu îți mulțumesc pentru răbdarea de a mă asculta.

Florin Bălănescu