Primit pentru publicare: 11 Dec. 2017
Tabletă de Marin IFRIM
Publicat: 11 Dec. 2017
Editor: Ion ISTRATE

Canapele, mici și bere. Să trăiască Drăgaica Buzăului !

Nu am șapte case ”ca Năstase”. Am o singură locuință care devine din ce în ce mai mignonă. Am locuit într-un apartament cu trei camere, apoi, la schimb, în altele din ce în ce mai mici. Acum am un apartament de vreo 35 de m.p., fără balcon, fără multe altele, dar cu două canapele la intrarea în bloc. Nasoală chestiune. Mă rog la Cel de Sus să plouă și să ningă ca să nu văd ”electoratul” jucând table și bând bere în jurul băncilor/canapele. Salutul și respectul din partea mea, către acești cetățeni onorabili nu e de ajuns. Bașca faptul că le fac cadou revista pe care o realizez. Și multe cărți. Timp de vreo șapte ani în acest în acest apartament nu a locuit nimeni. Am plătit toate serviciile de curățenie, întreținere, căldură etc., fără să cer vreo clauză de favorizare. Acum, din când în când, din motive practice, scriu și concep revista în bietul meu apartament. Din când în când, vine aici, la calculatoare, o colegă de redacție. O femeie pe care o iubesc pentru mintea ei iute. Au văzut-o jucătorii de table și îmi cer să plătesc prezența ei aici. De parcă aș locui într-un penitenciar bugetivor. Acești oameni nu știu altceva decât să îi privească și să îi judece pe alții. Colega mea locuiește la vreo câteva blocuri de mine. Are casă, are mamă, are familie, are tot ce îi trebuie. Poți să explici ”electoratului” că nu suntem de-alde lui ”Soros”? Nu! Am o dilemă. Îmi tot zic dacă e bine să gândesc așa. Nu e bloc în care să nu existe astfel de cetățeni ”vigilenți” de la natura instructajului. Pot vinde apartamentul oricând. Pot locui în mine și în alte părți. Dacă l-aș vinde, aș căuta un țigan cu minimum 7 copii și aș cere un preț sub cel corect. Ca să le las vecinilor mei de (ne)veci o amintire profundă. Trăim într-o țară în care oamenii sunt de vină pentru că trăim. Oamenii de lângă noi. Și ne tot mirăm că în fruntea statului sunt jucători de table, funduri tocite de canapele puse în fața blocurilor de pe vremea comunismului, puncte de informare, minisecții ale miliției de cartier. Nu avem cetățeni câți turnători de la unul la celălalt. Vorba regretatului poet Gheorghe Ene: ”Nu sunt puncte câte i, serei-m-aș și n-am cui”. Ce e ciudat, niciun personaj din acesta, de canapea, nu prea trece pe lângă biserici. Nu mai zic de intrat în astfel de lăcașuri oarecum educaționale. Canapele, mici și bere! Să trăiască Drăgaica Buzăului.