CU BUNICUL ÎN CÂMPIE
Ca un clopot vine din câmpia nesfârșită,
O mierlă ascunsă în iarba adormită,
Mă vestește c-au pocnit venele pelinului,
Iar soarele a schimbat culoarea grâului.
Pământul reavăn respiră din toată ființa,
Pământ brăzdat cu dorul ,gândul și cu știința,
Câmpia poartă iarăși comorile la brâu,
Iar speranța se încheagă în sevele de grâu.
Pașii mă poartă ca-n vis pe câmpia tăcută,
Un dor de fântâna bunicului mă apucă,
Fântână sprijinită în cumpănă și-n soare,
Și din adâncul ei scot câțiva pumni de răcoare.
Bunicul a săpat fântâni cu îndârjire,
Să fie pentru ai noștri plecați -pomenire,
A săpat fântâni zi și noapte neliniștit,
Căutând izvor cu apă dulce neprihănit.
Cu palmele mari de muncă bătătorite,
Zâmbea pentru gânduri numai de el știute,
Și cu un fel al său de a privi câmpia,
Și-a manifestat totdeauna bucuria.
Ca un cântec nesfârșit al unei pitulici,
Peste tot se aud sunete de căruță dulci,
Trupul mărunt al cailor se pierde undeva,
Pe drumuri bătătorite de trudă,cândva.