DESTINUL LUI HOREA

Horea, martirizat de mult,pe roată,
A transformat cuvântul în faptă,
Suferința-n mânie fierbinte,
Pentru ca poporul să-l țină minte.
Cătanele l-au prins în pădure,
L-au legat apoi în lanțuri dure,
Și spre Alba-Iulea au pornit,
Pentru a fi judecat și schinjuit.
Prizonierul,flămând și alertat,
De apă și dreptate însetat,
Întâlni în calea lungă pe un plai,
Un izvor c-un fir de apă ca un pai.
Cu buze arse Horea s-a rugat:
;Izvor din păduri,rog să te înduri,
În șuvoi să curgi,să beu pe-ndelete,
Să nu mor de sete;
Izvorașul cu drag l-a ascultat,
Și pentru moțul din Albac s-a umflat,
A umplut jgheabul cu apă limpede,
Lui Horea-i curgea lacrima fierbinte.
Văzând minunea,cătanele-l lasă,
Să-și apropie gura de apă,
Dar când s-atingă cu buza crăpată,
Îl smucesc de lanț ,îl trag ca pe-o vacă.
Atunci parcă jăratec ar fi sorbit,
Curgerea apei cu dor a privit,
Cătanele pe loc le-a ocărât,
Cu un singur cuvânt rostit;SECĂTURILOR.
Izvorul ăla cu apă bogată,
A secat chiar atunci dintr-odată,
Nedreptatea n-a putut îndura,
Nici silnicia ,ura și cruzimea.
Marele nostru luptător străbun,
A trecut prin acest tragic destin,
Duhul său trăiește încă treaz în munți,
Până vor dispare toți zbirii crunți.