LEGENDA LĂCRĂMIOARELOR

 

 

 

Legenda spune că odată,

De mult de tot,un împărat,

Avea-n palatul lui o fată

Ce sfatul nu i-a ascultat.

 

Era mlădie și frumoasă

Și bună cum e pâinea caldă,

Dar,alungată de acasă,

Și astăzi ochii blânzi îi scaldă.

 

Era-nțeleaptă și supusă,

Dar , întro zi n-a ascultat.

Nutrea o dragoste ascunsă

Pentru-un fecior sărac din sat.

 

Ea nu visa la nemurire,

Nici efemeră bogăție;

Dorea o viață în iubire,

Să fie mamă și soție.

 

Să aibă traiul ei tihnit

În viață,inimă și gând

Și-alături de al ei iubit

Să-și ducă soarta pe pământ.

 

Dar craiul,demon și părinte,

I-a hărăzit o altă soartă .

Cu suflet mort și fără minte,

Un blestem greu i-a dat să poartă.

 

”Te du-ncotro te mână ochii

Și lacrima să-ți fie soră,

Din miez de codru să-ți faci rochii

Și nimănui să nu fii noră!”

 

Și a plecat,sărmana fată,

Și au trecut mulți ani de-atunci,

Dar ni se-arată,câte-odată,

Pe dealuri,codri și în lunci.

 

Își duce trena peste vreme,

În mart,aprilie și mai.

”Stai primăvară,nu te teme,

Noi te iubim de veacuri,stai !…”

 

Ea în natură se ascunde

Iar noi simțim doar calzi fiori.

Nu o vedem,dar e oriunde,

În muguri tineri și în flori.

 

S-a dus bătrânul ei părinte,

Blestemul nu-i de nici un ban .

Ea,blândă,caldă și cuminte,

E-n preajma noastră an de an .

 

Din zâmbetu-i se nasc petale,

Din mersul ei zefir ușor.

Misterele privirii sale

Adună toate un izvor.

 

Din lacrimi … mărgăritărele,

Firave flori,boabe de rouă.

Să știm privi,gândind la ele,

Câtă iubire ne dau nouă.

 

Iar primăvara,mândă fată,

Întro grădină oarecare,

Își plânge soarta câte-odată,

Întrun buchet de lăcrămioare.