Timpul devastator

 Autor, Vasile FETESCU

Vârcolacii devorează Luna şi lasă Pământul în întuneric;

Rugina corodează metalele neprotejate şi le face inutilizabile, condamnându-le la dezintegrare;

Uitarea părăduieşte nediscriminator zestrea cognitivă şi afectivă tezaurizată în cămările memoriei;

Şi timpul acţionează distructiv asupra personalităţii umane, în integritatea ei, făcând-o de nerecunoscut.

Acestea – şi multe altele – sunt adevăruri care se însumează în filosofia existenţialistă a lui D.D. acum când se află tot mai aproape de capătul drumului.

Dar să rostogolim timpul înapoi pentru a înţelege ceea ce l-a condus pe octogenarul educator la aserţiunile de mai sus.

Cu puţin timp în urmă, una dintre promoţiile de absolvenţi pe care el le-a călăuzit în îndelungata sa activitate didactică a plănuit reuniunea colegială cincinală – băieţii au organizat întâlniri din cinci în cinci ani, transformându-le
într-o frumoasă şi lăudabilă tradiţie.

Foştii săi elevi, acum oameni ce se apropie de vârsta pensionării, îl invită pe dirigintele lor (căruia continuă să i se adreseze cu apelativul domnu’ diriginte), la reuniunile lor, pentru a-l scoate din singurătatea şi izolarea în care trăieşte şi pentru a-i lumina două, trei zile viaţa gri şi ternă. Evenimentul, căci pentru D.D. prilejul de a petrece câteva zile cu băieţii este realmente un eveniment, vine ca o boare de bucurie, de revigorare psihică pentru existenţa sa bântuită de neajunsurile vârstei şi ale singurătăţii.

Întreprinzători şi ingenioşi, copiii lui D.D. (pentru bătrânul dascăl ei tot copii au rămas) fac din întâlnirile lor adevărate sărbători de suflet, se străduiesc să se adune în număr cât mai mare, şi le organizează de fiecare dată în alte locuri, binecuvântate de linişte şi de frumuseţile naturii. Soţiile băieţilor s-au solidarizat cu tovarăşii lor de viaţă, s-au împrietenit între ele şi participă afectiv la bucuria generală ce se instalează firesc şi sincer.

Înaintarea în vârstă, apariţia copiilor şi nepoţilor, traversarea unor întâmplări nefaste de către unii dintre ei au făcut din adolescenţii frumoşi şi veseli de altădată oameni naturi, cu griji de alt nivel, cu deformări ale trupului ca urmare a acumulărilor în greutate, cu podoaba capilară împuţinată şi culoare ce depăşeşte cărunţia, cu suferinţe fizice evidente sau ascunse, cu cumpătare în consumul băuturilor euforice şi în practicarea dansului.

Mentorul lor îi priveşte cu aceeaşi dragoste paternă, încărcată de înţelegere, face cu ei schimb de opinii în problemele spinoase ale vieţii, le ascultă păsurile şi proiectele. Experienţa lor de viaţă familială, profesională şi socială şi-o formulează în idei bine închegate, în convingeri întemeiate pe realism şi adevăruri îndelung dobândite.

Pe întregul parcurs al întâlnirii, desfăşurată după un program judicios alcătuit, domneşte o stare generală de bine, de bună-dispoziţie, întreţinută de evocarea unor amintiri cu gust dulce-amar, cu glume acide inofensive care fac trimiteri la evenimente din viaţa de elevi.

Ce-i leagă şi-i adună pe participanţii la aceste reuniuni? Colegialitatea, prietenia care s-a statornicit între ei în cei cinci ani de şcoală, de trai în internat şi… amintirile care sunt evocate de fiecare dată cu plăcere nedisimulată. Melodiile pe care le-au cântat în excursiile făcute ca elevi le reiau de fiecare dată cu vocile lor nealterate încă, la care adaugă cântece de voie-bună, acompaniate de instrumentiştii clasei, care nu şi-au pierdut îndemânarea şi plăcerea de a da culoare şi impuls distractiv petrecerilor.

Dansurilor dezlănţuite de la reuniunile din tinereţe le-au luat locul horele, sârbele, bătutele mai calme, mai cuminţi şi cu durate mai scurte, în concordanţă cu anii pe care îi poartă în desaga vârstei.

Privirile obosite şi înceţoşate ale lui D.D. se bucură de ceea ce li se oferă. Sufletul i se încălzeşte şi vibrează satisfăcut că se află în mijlocul copiilor săi, iar chipul i se luminează la strălucirea de pe feţele şi din ochii acestora. Concomitent, bătrânul dascăl trăieşte tristeţea unei realităţi dureroase pentru el. Vârsta foştilor săi elevi îi dezvăluie incontestabil dimensiunea senectuţii sale. Stau mărturie ridurile adânci de pe obraz, ochii stinşi cu albastrul lor decolorat, părul argintiu, trupul împuţinat cu spatele adus sub povara toamnelor pe care le poartă, mişcările mai lente şi mersul încetinit.

Este ceea ce a mai rămas din vioiciunea, neastâmpărul şi vrednicia dirigintelui lor, gândesc, cu matură înţelegere, băieţii lui D.D.

Timpul, veşnic curgător, şi-a îndeplinit inexorabila operă devastatoare.