Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Tradiţia – simbol al spiritualităţii spaţiului românesc

Tradiţia – simbol al spiritualităţii
spaţiului românesc

Autor, Steliana Băltuţă

Jocurile cu măşti, reprezentaţii teatrale folclorice
de Anul Nou, amintesc de străvechiul cult al fertilităţii
la toate popoarele agrare şi pastorale”
Emilia PAVEL

Aşa cum poetul şi filozoful Lucian Blaga a spus că „veşnicia s-a născut la sat” – lumea mirifică a spaţiului rural, cu obiceiurile ei, vine parcă din vremuri de demult, cu acel farmec care ne fascinează.

Datină, obicei, tradiţie sunt trei termeni care definesc manifestările spirituale ale unei comunităţi. Sunt trei termeni care parcă se suprapun, se împletesc într-o cunună, având în acelaşi timp, propria definiţie.

Datină (din slava „dĕdina”) este o deprindere consfinţită în timp şi care devine apoi tradiţie pentru o colectivitate umană.

Obicei (din bulgara „običaj”) este o manifestare individuală câştigată prin repetarea deasă a aceleiaşi acţiuni; obiceiurile sunt manifestări foclorice căpătate în timp care marchează date calendaristice, semne cosmice, momente ale muncii şi vieţii. Obiceiurile, dacă sunt frumoase, sunt repetate şi însuşite apoi de grupuri, devenind tradiţie.

Tradiţia (din franceza „tradition”) este o moştenire de obiceiuri, datini şi credinţe, care se transmit prin viu grai din generaţie în generaţie şi constituie o trăsătură specifică a unui popor.

În timp, s-au acumulat ori s-au stins obiceiuri ale căror sensuri s-au pierdut, ieşind din tradiţie. De fiecare dată însă, obiceiurile practicate au avut o raţiune de a fi, au caracterizat spiritualitatea satului.

Obiceiurile se desfăşoară pe perioada unui an, referindu-se la viaţa agrară, la viaţa pastorală, la viaţa de familie.
Ritualuri magice s-au împletit cu practici religioase, creând o multitudine de obiceiuri cu diverse semnificaţii şi implicaţii în viaţa fiecărei familii şi a aşezării umane. Sărbătoarea Crăciunului şi Anul Nou, reprezintă trecerea ciclică spre un alt început.
Crăciunul cuprinde un moment uimitor, amintind mereu de naşterea pruncului Iisus. Colinde cu o muzică divină crează cadrul începutului. Steaua care străluceşte cu putere, călăuzeşte pe cei trei magi spre sălaşul unde s-a înfăptuit minunea.
Lumea satului a recreat imaginea de început a creştinismului. Meşteri pricepuţi, cu imaginaţie, au materializat steaua, luceafărul, globul, care sunt purtate pe la fereastra fiecărui gospodar de grupuri de copii ce colindă.

„Steaua sus răsare / Ca o taină mare / Steaua străluceşte / Şi adevereşte / Că astăzi s-a născut / Domnul Sfânt, aici pe pământ”.

Iar „ Cei trei Magi / Mergând după rază / Pe Iisus să vază”.

Urmează momentul trecerii de la un an la altul şi, cu acest prilej, a fost creată în timp o îmbrăcăminte specială care să dea culoare sărbătorii de Anul Nou.
Datinile, prin înţelepciunea creaţiilor folclorice, prin autenticitatea lor, devin nestemate ale locului.
Fiind o comunitate pastoral – agrară, satul a creat un cadru specific pentru desfăşurarea ritualurilor care să marcheze trecerea timpului. Având ca motivaţie fertilitatea pământului, în seara de Sfântul Vasile (31 decembrie – 1 ianuarie), când zăpada ajunge uneori până la streşinile caselor, la ferestrele luminate, sunt făcute urări de Pluguşor. În vremuri de demult se mergea chiar cu Plugul, simulând tragerea primei brazde (ieşitul la arat).
A doua zi se merge cu semănatul simbolic, cu boabe de grâu, (care se ştie, au chipul Domnului pe ele), prin fiecare casă cu urările potrivite:
,,Să trăiţi, să înfloriţi / Ca merii, ca perii / Ca toamna cea bogată / Cu de toate îndestulată”. Tot pe pragul de trecere spre Anul Nou au loc şi alte urări de către formaţii îmbrăcate în costume de căiuţi, capre, cerbi, urşi, mascaţi. Costumele acestea sunt diferite de la sat la sat, la fel ca şi ritmul jocului şi cromatica pieselor. Jocurile cu măşti de animale sunt foarte vechi; jocul caprei apărând încă din epocile precreştine.

Venind din timpuri străvechi, obiceiurile dace împletindu-se cu cele romane, au creat an de an un farmec aparte vieţii, satelor şi sărbătorilor de iarnă. Obiceiurile practicate şi păstrate peste timp au şi profunde implicaţii psihologice. Ele ilustrează prin simboluri ocupaţii, momente de viaţă socială (Banda lui Coroi, Banda lui Jianu, Terente etc.) şi momente de viaţă religioasă.
Generaţie după generaţie a preluat şi îmbogăţit sau a pierdut în timp, ritualuri pe care le-a integrat vieţii, cărora le-a găsit locul şi rolul.

După luni de zile de muncă la câmp, începută de Sfântul Gheorghe şi încheiată, după strângerea recoltelor, la Sfântul Dumitru, încep zilele reci. Sătenii stau mai mult în gospodărie, femeile reluând meşteşuguri ca torsul şi ţesutul, care prilejuiesc organizarea clăcilor. Acum se intensifică viaţa spirituală – munca fiind împletită cu povestirile, cântecul, jocul. Trecerea spre alt an este special sărbătorită. Comunitatea sătească intră în „realitatea pe care o crează spectacolul jocurilor şi alaiurilor de capre, căiuţi, urşi, mascaţi, participând afectiv la acţiune”. Acum, realitatea de zi cu zi a satului se transfigurează, fiind marcată de credinţe şi practici ţesute în jurul sărbătorii religioase de Sfântul Vasile.

Încă înainte de începuturile creştinismului la români (ca şi la vechii romani), Anul Nou începea primăvara când intra plugul în brazdă. „Jocurile cu măşti se organizau, în antichitate, primăvara. Dar reforma calendarului roman din anul 153 î.e.n. fixează data de 1 ianuarie pentru începutul anului, în loc de 1 martie şi de atunci datează deplasarea obiceiurilor de primăvară în plină iarnă (subliniază Emilia Pavel în „Studii de etnologie românească” citând din Traian Herseni, „Forme străvechi de cultură poporană românească…”).

Jocul măştilor este un vechi simbol al dansurilor rituale. Fiind considerat obicei păgân, un sinod creştin din anul 575, interzicea jocul cerbului. Cu toate restricţiile, obiceiul jocului cu masca de cerb în Moldova la sărbătorile de iarnă nu dispare, fiind semnalat în 1656 – 1658 de călătorul străin Conrad lacob Hiltebrand.
Însuşi Dimitrie Cantemir, pentru scurt timp domnitor, dar mai mult cărturar al vremii sale şi un atent observator al obiceiurilor, ne-a lăsat de pe la 1716 în lucrarea sa „Descrierea Moldovei” referiri la costumul – mască de cerb: „În ziua de Crăciun se pune cuiva o căpăţână de cerb cu coarne mari de care se leagă o mască făcută din fâşii de pânză colorată şi atât de lungi încât acoperă şi picioarele celui care o poartă”.

De le celebrarea iniţială a rodirii câmpurilor şi turmelor obiceiurile jocurilor cu măşti au căpătat, în timp, trăsătură de spectacol.
Integrate formaţiilor de urători măştile sunt: antropomorfe (cu fizionomii diverse şi caractere bine conturate), zoomorfe (cuprinzând cerbul, capra, calul, ursul) şi chiar avimorfe (la Crasnaleuca – Coţuşca – struţul). Referiri la masca de pasăre în cadrul obiceiurilor populare de Anul Nou face în secolul al XVIII-lea, Antonio Maria del Chiaro, menţionând jocul Cloanţei şi al Unchiaşului: „Ea cu un plisc ca d:e pasăre, iar el cu o mare barbă falsă şi care spunea fel de fel de necuviinţe” (din Nicolae Iorga, Istoria românilor prin călători, vol. II).

,,Constituite în alaiuri de capre, cerbi, ţapi, berbeci, boi, struţi, cocostârci, cai şi urşi, în sunetul tălăngilor, al zurgălăilor, fluierelor şi tobelor, măştile străbat şi acum satele în Ajunul şi în ziua de Anul Nou, amintind de serbările bachice şi dionisiace din antichitatea greco – romană, ca şi – în general – de toate vechile serbări de pretutindeni legate de cultul fertilităţii” (referire la anul 1965, Emilia P.avel, Studii de etnologie).

Jocul măştilor în trecut avea rol de purificare a spaţiului sătesc, prin alungarea duhurilor rele peste hotarul satului, dar simbolizează şi fertilitatea.
,,Unde joacă Capra / Acolo creşte şi rodeşte ce-i în pământ, / Unde calcă ea, / Bucatele se fac din plin.”
În jocul caprei, cerbului, este invocată regenerarea naturii, vitalitatea plantelor în anul următor.
Capul de capră este împodobit cu mărgele, cu panglici, având între coarne oglinda penntru îndepărtarea răului. Purtătorul caprei este îmbrăcat cu un covor sau cu stuf.

Formaţiile de căiuţi se deosebesc între ele atât prin îmbrăcăminte cât şi prin măştile de cai din mâinile jucătorilor.
Costumele au în componenţă pentru cap chipie militare special confecţionate – pe care sunt cusute panglici colorate, surtaş, bumbi metalici, mărgele şi un ,,pampon” la partea din faşă, deasupra cozorocului şi căciuli negre sau brumării, peste care se pune o panglică roşie sau tricolor, sau o bentiţă roşie cu mărgeluţe cusute; ca îmbrăcăminte, jucătorii au cămăşi cu poale brodate cu flori sau vestoane militare. În faţă şi spate, legate cu o curea, căte o ,,veşcă” închipuind corpul calului; încălţămintea sunt opincile, ghetele sau cizmele.

Masca de cal s-a păstrat ca în trecut, sau şi-a modificat forma şi mărimea, folosindu-se la confecţionare hurmuz, şiraguri de mărgele luate de la fete, hârtie colorată, panglici, păr de cal şi lână de oaie pentru coamă, urechi de postav, motocei, ochi de nasturi, oglinzi.

Dansul căiuţilor este o trimitere către ritul fertilităţii, masca de cal fiind simbolul soarelui şi al apei, culorile folosite au semnificaţie – albul şi roşul sunt semne benefice, iar asocierea multicoloră este semnul curcubeului în urma ploii).
În credinţa veche aveau semnificaţie locul şi timpul când se desfăşura jocul – ritualic: în curte, la fereastră, în casă, dimineaţa, în miezul zilei sau la miezul nopţii.

Jocul urşilor completează şi îmbogăţeşte tradiţia dansurilor cu măşti de animale. Mitul ursului ca animal sacru este vechi, venind din vremea dacilor. Ca cercetător, Romulus Vulcănescu, în lucrarea sa „Mitologia română”, face trimitere la numele zeului Zalmoxis, care în traducere înseamnă „piele de urs”. „Capul de urs – mască” era folosit în riturile şi ceremoniile ce ţineau la daci de „cultul străvechi al ursului carpatin”.

„Măştile – costume de urs folosite de colindătorii de Anul Nou se aseamănă cu masca dacică de urs, ceea ce ar putea însemna că Zalmoxis a fost un mare pontif al unei congregaţii religioase, … confreria ursinilor”.
„Caracterul sacru al ursului reiese din colindele de Anul Nou, când colindătorii mascaţi în urşi şi ursari urează un an fericit gazdelor” (spune Romulus Vulcănescu). În timpul jocului ursul moare şi învie, ca semn al ieşirii din hibernare si începutul primăverii ca semn al renaşterii”.
Costumele – măşti de urs, purtate de jucători sunt diverse: unele confecţionate din blană sau împodobite cu panglici, cu motocei roşii lungi la urechi şi la partea din faţă şi clopoţei sferici, altele au montate pe blana capului un mozaic de mărgele multicolore. Costumul ursarului este pitoresc, în primul rând datorită coifului înalt de pe cap, ornamentat cu mărgele, motocei, hârtie colorată, panglici lungi, apoi îmbrăcămintea, cu franjuri sau tunică militară cu epoleţi şi încălţămintea, opinci sau cizme. În mână ursarul are toba, pe care o foloseşte în timpul comenzilor la jocul ursului.
Măştile obrăzar au şi ele simbolistica lor, referitoare la credinţe magice, la rituri agrare.

În vechime se credea că de Crăciun ies libere duhurile rele care la Bobotează nu mai vor să reintre singure în lăcaşul lor subpământean şi atunci ele trebuie alungate prin jocul mascaţilor.

În Moldova, după ce se considera că spaţiul rural a fost purificat prin alungarea duhurilor, măştile erau distruse, arse, aruncate.
Obiceiurile calendaristice, populare, în totalitatea lor, sunt de fapt şi o trimitere către relaţia OM-COSMOS.
Dacă ne întoarcem cu gândul în timpurile vechi, de Crăciun, din grupurile de colindători, făceau parte şi fete, până la vârsta măritişului. În schimbat, în formaţiile de urători pentru Anul Nou fetele nu intrau decât la Pluguşor. Fetele de măritat aşteptau să le vină acasă căiuţii, urşii, mascaţii, căpriţele, benzile (lui Jianu, Coroi, Terente, Bujor), primindu-i cu toată cinstea cuvenită pe băietanii care urmau să le scoată la horă sau să le ceară de neveste. Nici nu se accepta cumva ca fetele să participe la fomaaţiile organizate de băieţi pentru urat. Chiar şi la rolurile unde se cerea costumul de femeie, (costumul de macat – babă, mireasă în alaiul de nuntă, iubita haiducului Bujor, Terente, Coroi etc.) tot un băiat era. ,;Fetele la capră sunt doi tineri frumoşi, îmbrăcaţi în haine femeieşti; fetele şi femeile din sat sunt excluse de la aceste jocuri”. Prin tradiţie, întregul spectacol de Anul Nou era susţinut de băieţi, flăcăi şi bărbaţi.

Formaţiile constituite erau în trecut, şi sunt şi astăzi (datorită eforturilor susţinute de conservare şi reînviere a tradiţiei), de o mare diversitate. În formaţiile constituite azi intră şi fete, ca obicei mai nou. Zona Botoşani este una dintre zonele care păstrează tradiţia jocurilor de Anul Nou. Excelează prin frumuseţe şi se diferenţiază prin culoare, formă şi ritm de joc, costume de capre, de urşi, de căiuţi, de mascaţi. Meşteri pricepuţi s-au întrecut arătându-şi talentul în confecţionarea îmbrăcămintei şi accesoriilor potrivite.

Datorită frumuseţii ritualurilor practicate cu prilejul sărbătorilor de Crăciun şi Anul Nou, trebuie păstrată tradiţia care îmbogăţeşte spiritualitatea spaţiului botoşănean, încărcat de istorie, legendă şi artă.

© Fotografii, Steliana Băltuţă



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 2.569 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5