ROMÂNIA ÎN ANUL MARII UNIRI – C[entum]
Revista Luceafărul (Bt), Anul – X
Primit pentru publicare: 23 Iun. 2018
Pamflet de Marin IFRIM
Publicat: 23 Iun. 2018
Editor: Ion ISTRATE

Trăim într-o țară de leneși harnici pentru ei,  asistați Honorius Causa

Pamflet

În casa mea e democrație mai bună și mai corectă decât în toată ”clasa politică”. Consoarta mea are vederi și păreri clare, simple, greu de combătut în dialoguri în care fiecare crede că are dreptate. Are curajul să se definească. Mie nu-mi place nimic, niciun fel de politică românească actuală, totul este, cred eu o degenerescență istorică foarte cumplită. Este pentru prima dată când, în istoria acestor pământuri, în ultimii 30 de ani, lumea e condusă de inși mai proști decât ultimii proști. La vârful puterii se bat doi amatori, un peședinte somnanbul și un isteric fără număr de înmatriculare la bibilică. Din ce tomberoane au venit cei doi, nu e greu de intuit. Amândoi vor să fie președinți, unul în continuare, celălalt în răzbunare. Băieți de laborator subteran, cercetați și promovați științific. În România pușcăria a devenit o regulă, cine nu trece prin așa ceva nu e bun de nimic, nu are stofă de violator politic. Nu mă refer la găinari, ci la elefanții cărora li s-au lungit  trompele dincolo de…elefantiazis. Evit să mai vorbesc despre politică. Din când în când, totuși, paharul se umple. Nu pot înțelege și accepta aceste caracude parlamentare, instituționale, de forță etc. Acum vreo 10 ani, la o lansare de carte, am spus că, dacă ar fi după mine, aș răsturna harta politicii postedembriste direct în Marea Neagră. Am afirmat că ne întoarcem în ”iepoca de aur”, și că, în sală, sunt prezenți prea mulți ”motivați”. Din instinct, unii dintre ei și-au pus mâna pe chelie. Unul chiar i-a spus celui de lângă el: ”Ăsta se referă la mine”. Îmi place țara mea, inclusiv ”Ținutul secuiesc” deși nu pot pricepe cine ”îl ține”, pentru că bugetul e unul național. Nu am soluții ”radicale”, nu am fost niciodată de acord cu orice formă de totalitarism. E ca și cum aș privi în direct, pe stadion, un meci de fotbal, având acolo, pe gazon un prieten, jucător profesionist, care, din când în când, împotriva voinței sale, îi trece mingea printre picioare și alte cele. Golul e gol. Golul e valabil. Golul contează. De-asta nu mai doresc să știu nimic despre ”meciurile politice”, meciuri care, de multe ori, au arbitri mai negri decât uniformele lor. Trăim într-o țară ocupată de leneși harnici. Unii nu fac nimic ca să nu cumva să le scadă salariile uriașe, alții votează ca să nu-și piardă titlul de ”Asistat Honorius Causa” . Pot fi contrazis degeaba. Cred doar în ceea ce văd și ce pot înțelege. România e pe targă, e în drum spre spital, a fost accidentată de tot ceea ce am zădărnicit mai mult. Sper ca, în ambulanța europeană, care-mi duce țara la urgență, să nu fie și vreun doctor sau asistent fals, să nu îmi strângă țara de gât în timpul mersului. Mai trist și îngrijorat de atât nu pot fi. Mă îngrijorează și pofta de muncă a  tineretului efemer, care, bag seamă, nu vrea niciun fel de viitor…