Primit pentru publicare: 13 oct.2014.
Autor: Dumitru IVAN

Publicat de Ion Istrate: 15 oct.2014.

Trecând prin vremuri

Dacă aş fi întrebat: „Ce îl carcterizează, în primul rând, pe inginerul Octavian Vitcu?”, aş răspunde printr-un singur cuvânt: „Perseverenţa!”

A porni din vremurile când în casele ţăranilor din satul Ibăneşti nu luminau decât lămpile cu petrol, situaţie de altfel generală pe atunci pentru toate aşezările rurale, şi a ajunge la respectabila vârstă de 70 de ani să fii cunoscut de colegii de generaţie, şi nu numai, ca inginer, profesor cu gradul didactic I este o onoare deplină, acumulată pe un drum lung şi deloc uşor.

Recenta carte apărută la Editura „Quadrat” Botoşani, intitulată „Pasager în trenul vieţii” este o mare oglindă în care autorul se priveşte nu numai pe sine, ci pe toţi ai săi – apropiaţii din familie, consăteni, foşti colegi, fii ai plaiului moldovenesc, alături de care a trăit suferinţe, dar şi bucurii, atunci când oamenii, prin efortul  lor, au învins trecătoarele cumpene.

De altfel, şi autorul menţionează în subtitlul lucrării destinaţia paginilor ce le semnează:

„Dedic acest volum locului natal, satului ibăneştean, unde mi-am petrecut copilăria şi adolescenţa, vacanţele, slujindu-l cu credinţă ca inginer şi profesor.”

Cei care au citit şi alte cărţi ce poartă pe frontispiciu numele Octavian Vitcu se vor reîntâlni cu aspecte tratate în treacăt, poate, şi altădată. De data aceasta, însă, transpare puterea de a pune în balanţă răul şi binele, vechiul şi noul, minciuna şi adevărul, de-a lungul unui drum marcat vizibil: Trecut, Prezent, Viitor.

Dacă în copilăria lipsită de griji pavăza împotriva relelor era preluată de grija părintească, în dorinţa celor mari de a-şi ocroti urmaşii şi a-i face utili societăţii prin educaţie, prin dragoste de muncă, anii trăiţi dincolo de fruntaliile familiei, înfruntarea greutăţilor, formarea ca specialist, învingerea opacităţii unor oameni, dorinţa de realizare în pofida unor oprelişti – toate au făcut ca fructul Victoriei să fie mai dulce, ca toate pătimirile să treacă sub geana asfinţitului.

În întregimea sa, cartea cu cele peste 500 de pagini demonstrează, fără drept de tăgadă, că răspunsul dat întrebării puse la începutul acestor rânduri este corect.

Trecând prin vremuri, Octavian Vitcu ne vorbeşte despre sine, despre satul său natal, Ibăneşti, pe care-l iubeşte. El ne oferă dovada certă a faptului că omul, aşa cum este zicerea înţelepciunii româneşti, „Sfinţeşte locul!”, iar datoria aceasta o avem fiecare, indiferent din ce generaţie facem parte.