Primit pentru publicare: 09 Oct. 2021
Editor: Ion ISTRATE
©Florentina Găurean, © Revista Luceafărul (www.luceafarul.net)

                                                              ,,Cu ce-i vrăjește oare pe toți pământul țării,
                                                                                       De nu-l mai poate nimeni, de-a pururi a-l uita?”
                                                                                                                          (Publius Ovidiu Naso:,,Tristele”)

          Când se vorbeşte despre vremea copilăriei, a ţinutului natal, noi, cei cu oarecare vechime în lume, devenim nostalgici, melancolici chiar. Retrăim, evadând imaginar, într-o lume aparte, odihnitoare, sub toate aspectele ei.

Inspiratoare de asemenea sentimente profunde se constituie cartea nou apărută a preotului  bistrițean Vasile Beni: ,,Am crescut cu gândul la Dumnezeu -O călătorie de 50 de ani”. M-a atras, m-a răscolit, m-a provocat să-mi amintesc de trecutul meu, dar şi faptul că provenienţa autorului este din localitatea Bidiu, aparţinătoare comunei Matei, locul naşterii şi copilăriei mele.

Am continuat lectura, cu stilul ei cald, alert şi reconfortant. Am gustat din învăţăturile de călătorie prin cei 50 de ani, din bogatele exemple ilustrative pentru temele date din sfinţi, istorie şi alte fapte de viaţă, am zâmbit umorului cald, presărat pe ici şi colo (când a venit la oraş, a început să salute pe toată lumea; replica bunicului, când a fost întrebat despre comportamentul lui atunci când soţia îi făcea reproşuri: ,,M-am uitat la ea şi am lăsat-o în pace”).

În partea de început, cartea  ne transpune într-o atmosferă patriarhală, cu strigatul din coastă, cu mătura pusă în uşă, semn că nimeni nu-i acasă, spălatul în lighean cu ,,sopon de casă”, cu mâncarea la hotar, alcătuită din  pită, slănină, brânză, roşii, castraveţi, ardei, carnea fiind rezervată pentru ,,dies Domini”; torsul caierului în serile de iarnă, troienele de zăpadă, uneltele alcătuitoare ale războiului de ţesut, joia cu ,,tărgul din Lechinţa”, cu oameni calmi, cu credinţă în Cel de Sus, cu farmecul marilor sărbători creştine, cu familia ce i-a transmis copilului sentimente religioase. 

Toate acestea şi multe altele, uitate prin trecerea timpului,  s-ar putea constitui în rezumatul unei lumi crepusculare, o mărturie peste timp a ceea ce am trăit atunci, copii şi părinţi, lume prin care am trecut mulți,  cu bucurii mărunte, dar benefice pentru suflet şi trup.

Inspirată de aceste amintiri ale Părintelui, dar şi din memoria noastră, a trăitorilor de pe meleagurile Mateiului sau Bidiului, ne-am amintit alte fațete ale copilăriei, mai vechi chiar decât ale -Părintelui (diferenţă de vârstă), când, fără lumină electrică (în prima fază a copilăriei), citeam la o lampă cu fitil (feştilă), alimentată cu petrol (naftă). Flacăra abia pâlpâindă a acestei surse de lumină, împrăştia în juru-i mister. Era o lume a tainelor (aşa o percepeam eu la vârsta aceea), a poveştlor la gura sobei, o lume fermecătoare în simplitatea ei, o lume fabuloasă. Fără mijloace moderne de răspândire a culturii în mase, elevii de atunci se cufundau cu voluptate  în lecturi lungi şi binefăcătoare. Un aparat de radio-poşetă cu baterii, însemna pentru tineretul de atunci o cuceririe epocală.

Pasiunea pentru lectură şi educaţia creştină în familie, l-au propulsat şi pe părintele Vasile Beni printre studenţii bine pregătiţi, fiind hirotonit diacon şi preot a priori. Apreciat de înalte feţe bisericeşti, a candidat şi a reuşit a accede spre un post preoţesc la cea mai veche şi emblematică biserică din oraşul nord-transilvan, după ce anterior s-a ancorat rapid în comunităţile satelor Sângiorzul Nou şi Bungard, care mai păstrează nostalgia activităţii sale pastorale.

Protopopul Alexandru Vidican şi preotul-profesor Nicolae Feier l-au primit pe colegul cel nou cu ,,Bun venit!” şi rugăciune în altar, apoi l-au iniţiat în legătură cu rânduiala prestigioasei Biserici. Seniorul-editor Traian Săsărman i-a atras atenţia asupra faptului că Părintele protopop  şi Părintele-profesor au publicat multe cărţi şi a zis că va trebui să se apuce de scris, având potenţial. Şi iată că !…

Se trec în revistă crâmpeie din activitatea  unor personalităţi  ale urbei, frecventatori ai Bisericii: prof. univ.dr. Mircea-Gelu Buta, dl. Dorel Cosma, autorităţi actuale: prefectul Stelian Dolha, preşedintele CJ, Radu Emil Moldovan, primarul Ioan Turc, epitropii acestei parohii.

Următoarele pagini se opresc asupra familiei, ca dar al lui Dumnezeu. Se inserează citate din Sfânta Carte, legate de datoriile reciproce ale soţilor: sinceritate, afecţiune, dragoste, ocrotire, preţuire, credit.

Pentru cei ce sunt la început de drum în căsnicie, se notează exemplul lui Cristofor Columb, pornit pe drumul descoperirii Americii, cel care şi-a numit corabia ,,Santa Maria”. Părintele îndeamnă pe tineri ,,să-şi încredinţeze corabia vieţii Maicii Domnului”. Lucrul acersta mi-a amintit de îndemnul de mare sensibilitate şi grandoare al reginei Isabela către marele navigator: ,,Navighează cu pânzele larg desfăcute şi chiar dacă pământul pe care-l cauţi nu există, Dumnezeu îl va crea spre a-ţi răsplăti cutezanţa”

Făcând o incursiune vastă, de tipul cercului, asemenea lui Liviu Rebreanu în structura romanelor sale, Părintele revine la partea primă, la rolul părinţilor în relaţia cu copiii, la ceea ce se datorează acestora, pornind de la porunca Decalogului. Şi spune Părintele, printre multe alte lucruri:  ,,Părinţii ne sunt dragoste, pentru că din potirul inimii lor revarsă dragoste tuturor celor din casă, sunt jertfă pentru că se jertfesc pe altarul familiei de dimineaţa până seara. Părinţii sunt grijă, bunătate şi iertare.”

Acolo, în sânul lor, al familiei, fiecare dintre noi ne-am simţit ca într-un basm fermecător, solar, inspirator de bine, de frumos, de putere. Copiii sunt daruri ale lui Dumnezeu pentru familie. Preţuirea, respectul, ajutorul, iubirea, sunt sentimente care trebuie să fie returnate. Apar interogaţii-titlu: ,,Cine ne sunt copiii?”; ,,Cine ne sunt părinţii?””; ,,De ce ne rugăm unii pentru alţii?”; ,,Cum trebuie să ne creştem copiii?”etc., urmând răspunsuri  memorabile.

   Mulţumim, Părinte Vasile Beni, fiindcă am retrăit prin cartea dv. mai profund decât oricând, vremuri de demult şi am lecturat cu  plăcere materialele incluse ale celor care au scris atât de elogios despre activitatea dv. de la amvon şi publicistică. 

                                                                                              prof. Florentina Găurean