Primit pentru publicare: 23 Nov. 2017
Autor: Marin IFRIM
Publicat: 23 Nov. 2017
Procesare și adaptare: Dorin RODU
Editor: Ion ISTRATE

Ultima ”glumă” a Stelei Popescu. Cu lacrimi…

Cea mai rapidă/surprinzătoare  știre pe care am ascultat-o în acest an, a fost cea prin care a fost anunțată moartea actriței Stela Popescu. Spontan, toate televiziunile, site-urile on-line etc., au intrat într-un vertij mediatic incredibil. Peste o lună Stela Popescu și-ar fi sărbătorit ziua de naștere! Am văzut la televizor actori, muzicieni, regizori, scenografi, colaboratori de-ai aceste Dive autentice, pângând pur și simplu. Stela Popescu a fost, inclusiv pe vremea lui Ceaușescu, o femei de o demnitate încredibilă. Știa, împreună cu Ștefan Bănică și Alexandru Arșinel, să strecoare ”șopârle”  în texte mai iuți decât cenzura vremii. Cât timp cât a trăit, a lăsat impresia că a fost o femei mulțumită de harul cu care a trecut prin viață. Prin anii “80”, eram într-o ședință a celebrului Cenclu literar ”Al. Sahia”, în sala 19 a Casei de Cultură a Sindicatelor Buzău. Dintr-o dată ne-am pomenit cu ”un fel de femeie de serviciu” în sală. Nu era femeia noastră de serviciu, ”tanti Florica”. Era ”o femeie de serviciu” mai autentică decât colega noastră. Era Stela Popescu, îmbrăcată conform rolului, cu batic pe cap, halat etc. Avea și o mătură în mână. A rămas, ca și noi, surprinsă. Greșise locul în care urma să se schimbe de haine. A realizat imediat. A pus degetul arătător la nasucul ei frumos și a spus doar atât: Pst, am încurcat-o”. S-a retras cu o discreție klingoniană, teleportată, ca să zic așa.  După câteva minute de uluială, eu am fost cel care am dezlegat ”enigma”, spunându-le celor din jur: ”E Stela Popescu!”. Și așa a fost. Apoi am aflat că, în Sala Mare a Casei de Cultură se juca spectacolul ”Preșul” a nu mai puțin celebrului Ion Băieșu. O piesă care atunci, adică acum vreo 35 de ani, ajunseseră deja la peste 1500 de reprezentații! Nu am fost un ”fan” al acestei mari artiste, nici a lui Arșinel sau Bănică senior. Asta nu înseamnă că nu pot prețui și admira munca de o viață a artiștilor cu charismă. Nu suport oamenii leneși. În cazul de față, Stela Popescu a fost un exemplu profesional ireproșabil. Toți regretă că a murit singură. Toți murim singuri. Am lăcrimat când a murit Dan Spătaru, pe care, prin 1993, l-am intervievat în una din cabinele actorilor ale Casei de Cultură, ca și pe Irina Loghin. Îmi pare tare rău, lăcrimez și acum. E un fel de plâns terapeutic. Dumnezeu să o ierte pe Stela Popescu și să îi dea de lucru și pe scenele Raiului, acolo unde, sunt convins, va avea un rol de soprană măcar în Corul Îngerilor. Lacrimi!…