Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 12 → 2020

Umanismul ca fenomen cultural renascentist în istoria culturii române

Revista Luceafărul: Anul XII, Nr. 1 (133), Ianuarie 2020
V-ați iubit vreodată țara?
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

Umanismul ca fenomen cultural renascentist în istoria culturii române

Primit pentru publicare: 02 Ian 2020
Autor: Alexandru Florin ȚENE, președintele Ligii Scriitorilor Români, membru corespondent al Academiei Americană Română
Publicat: 02 Ian. 2020
© Alexandru Florin Țene© Revista Luceafărul

Editor: Ion ISTRATE


 

I

Un moment important din istoria culturii române care evidențiază că aceasta avea atât un filon laic, dar și religios, este umanismul românesc ca fenomen cultural de tip renascentist. Așa cum a fost și în alte culturi europene, umanismul Renașterii a favorizat examinarea critică a faptelor de cultură datorită tendințelor și caracteristicilor sale în ascensiune progresistă din care nu lipseau respectul față de religie, concepția față de lume, cultul clasicismului antic greco-roman, promovarea spiritului critic în filozofie, promovarea stoicismului, epicureismului și scepticismului, având o contribuție esențială la formarea limbilor și literaturilor naționale, fapt ce a deschis perspective nebănuite pentru îmbogățirea tezaurului cultural al umanității.

În dorința de a întări sub raport ideologic-spiritual sistemul feudal, domnitorii și clasele culte din evul mediu au promovat și sprijinit activitatea culturală pusă în slujba bisericii. Exemple sunt multiple, Brâncoveanu, Cantemir, Dosoftei, Ivireanu etc, Această activitate a avut incontestabile consecințe pozitive.

Reluând firul culturii antice, al spiritual antic, Renașterea a constituit o revenire la firesc. Nici izvoarele bizantine și cele slavone ale culturii românești din evul mediu, având caracter precumpănitor religios, nici chiar întârzierea procesului de formare a unei  burghezii autohtone- care în alte țări europene a constituit baza socială a noii mișcări culturale- nu au împiedicat constituirea unui umanism renascentist, care s-a manifestat nu numai prin intensificarea legăturilor multiple cu antichitatea clasică, prin introducerea studiilor clasice și a disciplinelor profane în general, dar și prin circulația și afirmarea principalelor motive și principiilor de gândire  umanistă. De remarcat faptul că cei care au contribuit la Renașterea culturii în țara noastră au fost clerul Bisericii Ortodoxe, al Bisericii Greco-Catolice și al Bisericii Catolice. Această activitate a avut un rol primordial cu consecințe pozitive. E suficient să amintim că numeroase biserici și mânăstiri, cum ar fi Bistrița, Hurezu, Govora etc au organizat biblioteci și tipărirea de cărți bisericești, rămânând până astăzi modele de artă tipografică, efectuarea de picturi murale- fresce interioare și mai ales cele exterioare de la mănăstirile din nordul Moldovei.

Mănăstirea Dealu, de lângă Târgoviște, este considerată vatra tipăriturilor din Țara Românească. Acolo s-au așternut pe o foaie de hârtie primele cuvinte cu ajutorul tiparniței de pe teritoriul României. Totul se datorează călugărului sârb Macarie, care a fost adus în țară de către domnitorul Radu cel Mare, pentru a consolida prestigiul Bisericii ca principal sprijin al statului. Târgoviște, acesta a fost al patrulea centru tipografic de limbă slavonă după Veneția, Cracovia și Cetinje, și primul în spațiul sud-est european. Călugărul Macarie s-a format ca meșter tipograf la Veneția, unde tipărise deja cinci cărți la Cetinje (Muntenegru), între anii 1493-1495. La Mănăstirea Dealu, Macarie a instalat prima tiparniță din țările române, din ale cărei teascuri a ieșit, în 1508, prima carte, un Liturghier.   Macarie (cca 1450-1455, cca 1521), apucase deja să tipărească unele cărți, primele de acest fel în limba slavonă – Octoihul (două părți 1493 și 1494), Psaltirea (1495) și Molitvelnicul (1493-1495), dar condițiile politice și culturale neprielnice, precum și relațiile cu românii de peste Dunăre, au făcut ca, în 1507, respectivul călugăr să-și afle adăpost la Mănăstirea Dealu, din mila lui Radu cel Mare, unde își începe munca migăloasă de scriere a primei cărți pe teritoriul țării noastre. 

Îndoieli privind locul în care s-a tipărit Liturghierul (1508)   

Apariția primei cărți tipărite în spațiul românesc a suscitat numeroase controverse, majoritatea plecate de la omiterea locului de tipărire în exemplarele editate. Au fost vehiculate de-a lungul timpului atât centre tipografice din afara țărilor române, centre cu tradiție în ceea ce privește această tehnică (Veneția, Cetinje, Cracovia), cât și de pe teritoriul românesc (Bistrița olteană, Snagov, Govora, Târgoviște).   În lucrarea intitulată “Controverse privind tipărirea primei cărți în spațiul românesc. Liturghierul (1508)”, dr. Agnes Erich, de la Universitatea Valahia din Târgoviște și dr. Niculina Vârgolici de la Universitatea din București consideră că Liturghierul nu s-a tipărit în nici unul din centrele enumerate mai sus, ci la mănăstirea Dealul de lângă Târgoviște, loc de unde au pornit și directivele reformelor feudale politice, culturale și bisericești, fapt menționat anterior prin încercarea domnilor români de a centraliza puterile statului în mâinile lor. “Considerăm că Liturghierul tipărit de Macarie în Țara Românească nu putea găsi un loc mai propice decât la Târgoviște, cetatea de scaun a Țării Românești și locul de unde au pornit directivele privind reorganizarea pe principii moderne a Bisericii Ortodoxe Române. Importanța tipăririi acestui Liturghier constă și în faptul că este pentru prima dată când se tipărește această carte de cult care era esențială pentru săvârșirea slujbei, dovadă că a circulat în tot spațiul sud est European”, se arată în lucrare. În tiparnița de la Dealu, Macarie scoate trei tipărituri: un Liturghier (1508), un Octoih (1510) și un Evangheliar (1512). Liturghierul macarian are o dublă însemnătate: este prima carte românească tipărită; este prima ediție a acestei cărți de cult în limba slavonă (se pare că traducerea în limba slavonă a fost făcută de patriarhul Nifon, în timpul șederii lui în Țara Românească dar acest lucru nu a fost încă demonstrat). 

Ce învățăminte au fost scrise în Liturghier   

La sfârșitul liturghiilor din Liturghier se află tipărite unele rânduieli: povățuirea către preoți a Sf. Vasile cel Mare; rânduiala proscomidiei (partea liturghiei în care preotul pregătește pâinea și vinul pentru împărtășanie); liturghiile Sf. Ioan Gură de Aur (acest titlu lipsește din tabla de materii, unde este reunit din greșeală sub un singur titlu cu capitolul precedent), a Sf. Vasile cel Mare și a Darurilor înainte sfințite și alte câteva rânduieli obișnuite: rânduiala binecuvântării colivei, rugăciunile de la Vecernie, Utrenie etc. Trebuie, de asemenea amintite rânduiala litiei sau rugăciunea pentru apărarea țării. 

Istoria Mănăstirii Dealu  

 Mănăstirea Dealu, un așezământ de maici situat pe un deal din apropierea municipiului Târgoviște, este una dintre principalele atracții pentru turiștii care vizitează județul Dâmbovița. Aici există o adevărată necropolă domnească, fiind locul unde se află capul domnitorului Mihai Viteazu. O așezare monastică exista la Dealu în anul 1431, așa cum reiese dintr-un document prin care Alexandru I Aldea îi făcea danie mănăstirii două sate. Se spune că mănăstirea a fost întemeiată inițial de către Mircea cel Bătrân, însă Radu cel Mare este cel care a ctitorit-o în anul 1500. Biserica Sf. Nicolae, singurul corp arhitectural care s-a păstrat din vechiul ansamblu, este unul din cele mai importante monumente ale evului mediu din Țara Românească. 

Muzeul Tiparului și al Cărții Vechi Românești  

 La Târgoviște există un Muzeu al Tiparului și al Cărții Vechi Românești. Acolo se regăsesc prima tiparniță instalată la Mănăstirea Dealu, de călugărul sârb Macarie și prima carte tipărită în Țara Românească — „Liturghierul lui Macarie” (1508), precum și „Octoihul slavon” (1510), „Tetraevanghelul slavon” (1512), ediții princeps, cărți rare, fiind o dovadă vie a dezvoltării culturii pe teritoriul celor trei provincii  românești.

Multe mănăstiri reprezintă ele însele capodopere unice de arhitectură, mărturii ale forței de creație și originalității poporului nostru, din sânul căruia s-au ridicat meșterii anonimi, de o modestie exemplară, creatori ai acestor opere de artă, cu care ne mândrim și care dăinuie de veacuri. Toate acestea infirmă confruntarea generală dintre cultura laică și religie, ca una din pârghiile principale ale evoluției culturii românești. Întotdeauna a exista o împletire armonioasă între cultura religioasă și cea laică, contrazicând unele afirmații contrare susținute de unii istorici cu vederi de stânga. Nicolae Iorga afirma că epoca Renașterii n-a fost străină de noi, de vreme ce exista o cultură laică, o cultură latină de tip renascentist, atestată de personalități ca Luca Stroici, Grigore Ureche, Miron Costin. Elemente umaniste găsim, desigur, și în “Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie “, și în “Școala de la Cotnari” a învățatului domn Despot Vodă, la învățatul Stolnic Constantin Cantacuzino, la Spătarul Milescu. Așa cum au demonstrate cercetătorii români, trăsătura fundamental specifică a umanismului românesc a fost conștiința romanității poporului român susținută și de cler, aceasta se explică prin faptul că Biserica era singura instituție de cultură în acea perioadă. Acest fapt este legat de lupta pentru independență apărută la cronicari, prezentă și în cultura populară. Tudor Vianu subliniază că manifestările de cultură umanistă pe teritoriul țării noastre reprezintă unul din ultimele valori ale curentelor umanist-renascentist europene, situând cultura noastră veche în contextual istoriei generale a culturii, 

Trebuie să ținem seama de două împrejurări specifice atunci  când examinăm umanismul românesc, faptul că stabilitatea contactului cu izvoarele culturii clasice și rigoarea conștiinței descendenței latine, a acelui sentiment al comunității cu Roma care a  avut apoi repercusiuni atât de însemnate în cultura românilor, așa cum se specifică în” Receptarea antichității în literatura română”, în  “Studii de literatură universală și comparată “(București, Editura Academiei RPR, 1963, p.560. ). O astfel de situație i-a apropiat și mai mult pe umaniștii români  de cultura umanistă europeană, iar cultul civilizației antice, cu valorile sale clasice umaniste devenea la ei instituție patriotică, fiind legată de cercetarea originilor poporului român.

Primul umanist român îl consider a fi Nicolae Olahus, care a aparținut în bună măsură istoriei culturale și politice a Ungariei, unde a urcat până la cele mai înalte dregătorii, dar care nu numai că se mândrea cu originea sa română, dar care era preocupat de istoria și destinele țărilor române. A fost printre primii care a susținut ideea originii istorice și a unității de limbă a poporului român. Acesta scria, cum specifică I. I. Firu, Corneliu Albu în cartea “Umanistul Nicolaus Olahus “, București, Editura Științifică, 1968, p. 120 : “Moldovenii au aceeași limbă, aceleași obiceiuri și aceeași religie ca și cei din Țara Românească…; limba lor și a celorlalți români a fost odinioară română, ca unii care sunt coloni romani.“ Printre umaniștii secolului al XVI-lea amintesc pe Ioan  Honterus de la Brașov, care a luat atitudine curajoasă împotriva clerului corupt, și a participat la reformă ca luteran moderat, mai amintesc pe Ioan Sommerus,”unul dintre cei mai înaintași gânditori umaniști ai timpului “, cum se specifică în “ Antologia gândirii românești, sec. XV-XIX, p.30“. Acesta a fost secretar la curtea domnească a lui Iacob Eraclid Despotul, profesor și conducător al Școlii latine de la Cotnari.

Cronicarii, deși aparțin altui secol, al secolului XVII și începutul secolului al XVIII-lea, nu depășesc umanismul de tip feudal. Este o perioadă tulbure,  care anunță un sfârșit dramatic de ev mediu, îndelungat și chinuitor. În aceste condiții s-a format istoriografia noastră națională, promovând o concepția împletită între laicism și religios, cu tendințe vădite de a elibera gândirea și cultura de gândirea strict religioasă și de a afirma gândirea națională.
La aceasta mai adăugăm patriotismul cronicarilor, prețuirea culturii antice, încercările de racordare la umanismul european contemporan, în aceste condiții avem o imagine mai limpede și clară a ceea ce au reprezentat marii cronicari în istoria culturii de Țările Române, cronicari, pe care eu i-am definit ca primii noștri jurnaliști.

Afirmarea ideii unității poporului român, o concepție umanistă despre cultură și civilizație, aceasta a fost inaugurată de Grigore Ureche, dezvoltată de Miron Costin, iar cu Ion Neculce, cronica românească devine literatură memorialistică. Contemporan cu cronicarii a fost și Spătarul Nicolae Milescu, care a contribuit la lărgirea granițelor cunoașterii, la descoperirea unei lumi noi, îndeosebi a lumii chineze și a culturii acestui popor.

Cantemir marchează un mare pas înainte față de cronicari atunci când afirmă în “Divanul”, cartea a II-a, titlul LXXI: “Nu rob, ci stăpân lumii te-au lăsat; pentru aceasta, tu pe dânsa, nu ea pe tine stăpânește.

Al. Florin Țene

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.617 abonați

comment closed

Drept de autor © 2009-2020 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5