Poetul Andrei Mureșan locuia într-o casă veche, la marginea unui oraș de provincie. Casa avea două ferestre mari spre răsărit și o grădină în care, primăvara, liliacul înflorea atât de bogat încât părea că cerul coborâse printre crengi.

• Ani la rând, în acea casă trăise împreună cu Elena, femeia care îi inspirase cele mai frumoase versuri. Când o cunoscuse, Andrei era un poet aproape necunoscut, un profesor de limba română care publica sporadic prin reviste literare. Elena îi citise poemele și îi spusese într-o seară:
• — În versurile tale există o tristețe care va deveni cândva lumină.
• De atunci, poetul crezuse că destinul său și al ei vor merge împreună până la capătul drumului.
• Dar destinul este uneori un scrib neîndemânatic.
• Într-o dimineață de toamnă, Elena plecă. Nu fu nici ceartă, nici scandal. Doar o scrisoare lăsată pe masa din sufragerie.
• „Andrei, te-am iubit cât am putut. Dar între mine și poeziile tale a crescut o distanță pe care nu o mai pot traversa. Tu trăiești în cuvinte, iar eu am nevoie de viață.”
• Poetul reciti de zeci de ori acele rânduri.
• La început nu înțelese.
• Apoi refuză să creadă.
• Mai târziu începu să sufere.
• Seară de seară, stătea la biroul său de stejar și privea fereastra prin care Elena obișnuia să urmărească ploaia. Lumina lămpii se așeza pe foile albe, însă cuvintele nu mai veneau.
• Timp de luni întregi nu scrise nimic.
• Prietenii îl căutau.
• — Trebuie să ieși din casă, îi spuneau.
• — Nu pot.
• — Viața merge înainte.
• — Pentru cine?
• Întrebarea rămânea suspendată între ei ca o pasăre rănită.
• Iarna veni grea și tăcută. Zăpada acoperi grădina, iar poetul începu să vorbească singur. Nu din nebunie, ci din lipsă de interlocutor.
• Într-o noapte, când vântul lovea geamurile, Andrei scoase dintr-un sertar toate scrisorile primite de la Elena. Le citi una câte una până spre dimineață.
• În fiecare pagină descoperea o femeie vie, plină de speranțe, de planuri și de dorințe simple. O femeie care voia călătorii, copii, râsete și seri obișnuite.
• Abia atunci înțelese.
• El îi oferise nemurirea poeziei, dar uitase să-i ofere prezentul.
• În acea dimineață nu plânse.
• Pentru prima dată după plecarea ei, nu plânse.
• Privi răsăritul și simți că durerea se schimbase în altceva. Într-o cunoaștere amară.
• Din ziua aceea începu să scrie din nou.
• Nu despre Elena.
• Nu despre iubire.
• Ci despre singurătate.
• Despre bătrânii care așteptau scrisori ce nu mai veneau.
• Despre muncitorii care se întorceau obosiți acasă.
• Despre femeile care îmbătrâneau privind fotografii.
• Despre oamenii obișnuiți.
• Versurile sale căpătară o profunzime nouă. Criticii literari remarcară schimbarea. Volumele lui începură să fie citite și apreciate în întreaga țară.
• Anii trecură.
• Părul poetului deveni alb.
• Casa rămase aceeași.
• Doar liliacul din grădină crescuse enorm.
• Într-o după-amiază de primăvară, când Andrei împlinise șaptezeci de ani, cineva bătu la poartă.
• Era Elena.
• Mai îmbătrânită.
• Mai tăcută.
• Mai fragilă.
• Se priviră câteva clipe fără să spună nimic.
• — Bună, Andrei.
• — Bună, Elena.
• Intră în casă și se așezară la aceeași masă unde, cu decenii în urmă, rămăsese scrisoarea despărțirii.
• Vorbiră despre ani, despre călătorii, despre boli și despre oameni dispăruți.
• N ici unul nu reproșă nimic.
• La plecare, Elena se opri lângă fereastră.
• — Știi? îi spuse. Uneori am crezut că am făcut o greșeală.
• Poetul zâmbi.
• — Și eu.
• — Te-am iubit.
• — Știu.
• — M-ai iubit?
• — Toată viața.
• Femeia își coborî privirea.
• — Atunci de ce n-am rămas împreună?
• Andrei privi grădina luminată de soare.
• — Pentru că iubirea și fericirea nu sunt întotdeauna același lucru.
• Elena plecă.
• Poetul rămase în prag până când silueta ei dispăru după colțul străzii.
• Seara, se întoarse la biroul său.
• Deschise un caiet nou și scrise:
• „Există oameni care pleacă din viața noastră fără să plece vreodată din suflet. Ei devin umbre luminoase în ferestrele memoriei. Nu îi mai putem atinge, dar datorită lor învățăm să vedem mai adânc lumea.”
• Apoi puse stiloul jos.
• Prin fereastră se vedea liliacul înflorit.
• Pentru prima dată după foarte mulți ani, poetul simți că nu mai așteaptă pe nimeni.
• Și tocmai de aceea, în sufletul său se făcuse lumină.

Al.Florin Țene